CULTURA ANTROPOLOGICĂ

Rubrica ARHIPELAGUL MUZEELOR

Brâncuşi: primii 60 de ani de eternitate

Virgil Ştefan Nițulescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf

 

După toată vânzoleala de anul trecut, când am aniversat 140 de ani de la naşterea genialului sculptor, fără să reuşim să facem ceva semnificativ în această direcţie, în afară de lungi prilejuri de vorbe şi dispute politico-intelectualiceşti, acum, în martie 2017, comemorăm 60 de ani de la trecerea lui în altă dimensiune. Centrul de Cercetare, Documentare şi Promovare „Constantin Brâncuşi”, instituţie aflată în subordinea Consiliului Local Târgu Jiu, a hotărât să marcheze evenimentul prin invitarea reprezentanţilor unor autorităţi centrale şi locale, a unor exegeţi şi artişti, pentru a dezbate câteva dintre problemele care ne interesează, de fapt, pe toţi cei care suntem conştienţi de faptul că „inventatorul” sculpturii moderne ne-a lăsat o moştenire pe care, încă, nu ştim să o administrăm aşa cum se cuvine.

La invitaţia lui Doru Strâmbulescu, directorul Centrului, au răspuns Ionuţ Vulpescu, ministrul Culturii şi Identităţii Naţionale, Radu Boroianu, preşedintele Institutului Cultural Român, câţiva dintre cei mai importanţi artişti români contemporani (Mircia Dumitrescu, Napoleon Tiron, Florin Codre, Bata Marianov, Nicolae Fleissig, Neculai Păduraru, Vlad Ciobanu, Maxim Dumitraş, Mihai Țopescu, Panaite Chifu – şi nu i-am numit, aici, decât pe cei din generaţiile trecute de 50 de ani), critici precum Pavel Șuşară, Adrian Guţă şi Florin Toma, dar şi Dorin Ștefan, arhitectul preocupat, în cea mai mare măsură, de punerea în valoare a operei brâncuşiene, atât la Târgu Jiu, cât şi la Craiova. Nu putea lipsi echipa responsabilă de alcătuirea dosarului pentru includerea Căii Eroilor în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO: Ștefan Bâlici, Irina Iamandescu şi Kovács József, aşa cum n-a lipsit nici cineastul documentarist cel mai avizat în domeniu, Cornel Mihalache.

Nu intenţionez să discut toate subiectele dezbătute în cadrul Colocviilor şi nici să amintesc numeroasele evenimente colaterale subiectelor principale. Ceea ce m-a interesat mai cu seamă, a fost situaţia Muzeului Naţional „Constantin Brâncuşi”, înfiinţat în subordinea Ministerului Culturii prin Legea nr. 199/2015. Muzeul ar fi trebuit să devină funcţional de la 1 ianuarie 2016. Anul trecut, Ministerul a făcut o timidă încercare pentru a găsi un sediu potrivit viitoarei instituţii, după care, a abandonat orice alt demers. Ionuţ Vulpescu a şi criticat, de altfel, în urmă cu puţină vreme, lipsa de reacţie a foştilor miniştri în legătură cu soarta acestui muzeu.

La momentul potrivit, înainte de promulgarea Legii, m-am pronunţat, în paginile acestei reviste, împotriva ideii înfiinţării unui muzeu care ar dubla activitatea Centrului din subordinea Primăriei, fără să aducă nicio valoare în plus, dar care să cheltuiască mai mult. Nu mi-am schimbat nici acum această opinie.

În discursul său, ministrul Ionuţ Vulpescu s-a referit, bineînţeles, la soarta muzeului şi ne-a asigurat că, împreună cu autorităţile locale, este foarte aproape de a găsi cea mai bună soluţie pentru viitorul sediu. Din păcate, ca de atâtea alte ori, agenda încărcată a demnitarului nu i-a permis să asculte şi opiniile majorităţii celor prezenţi, care nu sunt în acord cu prevederile Legii. De fapt, nimeni nu îşi doreşte un muzeu care să expună copii şi holograme. În schimb, am înregistrat acordul unanim privind necesitatea unui muzeu de artă. Muzeul Judeţean Gorj „Alexandru Ștefulescu”, în sediul său modest din fosta Primărie, nu poate acomoda expoziţii de artă contemporană şi nici nu ar trebui, neapărat, să se concentreze asupra acestora. Pe de altă parte, nici Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi şi Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României nu sunt suficient de preocupate de creaţia artistică românească post-brâncuşiană. Muzeul gălăţean expune opere din ultimele două secole, iar cel din Capitală s-a specializat pe expresiile artistice apropiate artei conceptuale. În fine, Muzeul Naţional de Artă al României nu intenţionează să se concentreze asupra creaţiei curente.

În această situaţie, marii artişti ai României, care s-au afirmat exact de la începutul deceniului şapte din secolul trecut, fiind martorii renunţării la realismul socialist, nu îşi găsesc locul în niciun muzeu dedicat lor. Nu intenţionez să contest locul câştigat în muzeul din Bucureşti de artişti precum Mircea Cantor, Adrian Ghenie, Gili Mocanu, Roman Tolici, Matei Bejenaru, Mona Vatamanu şi mulţi, mulţi alţii, care sunt intens promovaţi de MNAC. Dar ce facem cu artiştii care au, deja, o operă consolidată şi care, în afară de câteva expoziţii temporare, sunt ignoraţi de comisiile de achiziţii ale muzeelor? Sigur, aici, intrăm, deja, într-o altă discuţie, pentru că veţi întreba, cu dreptate: „care comisii de achiziţii”? Muzeele de artă româneşti, ca, de altfel, toate muzeele din România nu au nici depozite suficient de mari, nici bani pentru achiziţii, nici suficienţi conservatori angajaţi şi nici posturi pentru conservatori, muzeografi şi curatori. Nu vom putea rezolva toate aceste probleme dintr-o dată. De aceea, propun, deocamdată, să încercăm găsirea unei soluţii pentru Muzeul „Brâncuşi”.

Am să încerc, aşadar, să rezum concluziile dezbaterii din Colocviile de la Târgu Jiu. În loc să continuăm edificarea unui muzeu inutil, am putea lăsa în sarcina Centrului local tot ceea ce se doreşte a face noul muzeu naţional. Pentru asta, trebuie ca Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale să ia iniţiativa modificării fundamentale a Legii nr. 199/2015. Muzeul de care avem nevoie la Târgu Jiu este un muzeu care să preia în grijă toate operele rezultate în urma taberelor de creaţie organizate anual în oraş. Totodată, muzeul ar trebui să colecţioneze, exclusiv, sculptură românească creată după moartea lui Brâncuşi. Ar fi, în acest fel, un implicit omagiu adus geniului artei româneşti de urmaşii lui spirituali.