CULTURA ISTORIEI
Rubrica ELOGIU LATINITĂȚII
Ce credeau străinii de demult despre latinitatea românilor
Ioan-Aurel Pop
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf
Străinii trecuți pe la noi în Evul Mediu erau surprinși de latinitatea noastră, de supraviețuirea Romei la Dunăre și la Carpați. Un autor născut în secolul al XIV-lea, umanistul florentin Poggio Bracciolini (1380-1459), afirmă că limba latină era răspândită pe vremea sa printre români și era vorbită de aceștia: „La sarmații de sus (din nord) este o colonie rămasă, după cum se spune, de la Traian, care și acum, în atâta barbarie, păstrează limba latină de la italieni, care au ajuns acolo; ei spun oculum, digitum, manum, panem și multe altele, din care rezultă că toți coloniștii lăsați acolo coboară din latini și că acea colonie vorbește limba latină”. Bracciolini este, probabil, primul umanist care vorbește despre originea latină a coloniei romane lăsate departe, în nord, de împăratul Traian, în lucrarea „Historia tripartita disceptativa convivalis” (scrisă în 1451), cuprinzând referințe importante și despre români. Adolf Armbruster a observat că atunci, la jumătatea secolului al XV-lea, se argumentează pentru prima oară (din câte se cunoaște în acest moment) latinitatea limbii române prin probe de vocabular.
Înainte de Poggio Bracciolini, în anul 1426, Rinaldo degli Albizzi (1370-1442), diplomat, ambasador florentin la curtea regelui Ungariei, scriind despre popoarele din „Slavonia” – adică din întreg răsăritul Europei – care aveau ținuturi proprii, arată: „Limbile din Slavonia, care au țări și orașe proprii, mai întâi ungurii, germanii, slavii, românii, [care] au limba aproape romană…” . Termenul de „limbă” avea atunci – ca și în textele biblice – inclusiv sensul de popor, neam, etnie. Este de presupus că diplomatul florentin, dacă nu va fi fost el însuși, în drumurile sale, printre români, a aflat despre latinitatea românei la curtea regală ungară, unde erau, desigur, cunoscători direcți ai acestui fapt.
Un cunoscut umanist a fost Biondo Flavio (1392-1463), secretar apostolic, care scria (prin 1452-1453) apeluri către capetele încoronate ale Europei pentru o acțiune creștină comună, prezentându-i Europei pe români: „Iar dacii ripensi (dacii de pe mal) sau valahii din regiunea Dunării, care, de asemenea, se află în vecinătate, dovedesc prin vorbire originea lor romană ca pe un lucru de cinste, [origine] pe care o pun în evidență și o invocă; pe aceștia, venind anual la Roma și la pragurile apostolilor în calitate de creștini catolici, ne-am bucurat cândva de a fi auzit că vorbesc astfel încât cele ce spun, potrivit tradiției populare și comune a neamului lor, sunt o gramatică rustică cu savoare de latinitate”. În alt discurs, Flavio Biondo enumeră popoarele care ar putea lupta cu occidentalii contra turcilor și îi pomenește, în acest context, pe „românii născuți din sânge roman”. După cum se vede, în discurile sale către suveranii europeni, italianul susține romanitatea românilor cu argumente lingvistice, fiindcă el însuși – din câte se pare – i-a auzit pe pelerinii români la Roma vorbind românește.
Mai vestit decât toți antecesorii a fost Enea Silvio Piccolomini (1405-1463). El a avut cel mai mare rol, prin autoritatea sa de papă (cu numele de Pius al II-lea), în răspândirea ideii romanității românilor în Occident. El spune despre Valahia că este o țară foarte întinsă, care începe din Transilvania și se întinde până la Marea Neagră. Despre locuitori arată că au fost chemați vlahi de la numele generalului Flaccus și adaugă: „Graiul acestui popor este latin, deși schimbat în mare parte, fiind abia inteligibil pentru un om din Italia”. Celebrul umanist spune aproape același lucru, în altă parte, în limba italiană: „Acest neam a păstrat până acum limba romană, care, deși alterată în mare parte, poate să fie încă înțeleasă de un italic”. Lucrarea de mare anvergură este „Cosmographia”, scrisă în vremea pontificatului său, derulat între anii 1458 și 1463 (cartea a fost publicată pentru prima oară în 1501). În această operă, în capitolul al doilea (Maria Holban, „Călători străini despre Țările Române”, vol. I, București, 1968, p. 472), intitulat „Despre regiunea Transilvaniei, «despre sași», secui și români, popoare ce locuiesc în ea”, mai scrie: „Acest pământ a fost locuit odinioară de geți, care l-au pus pe fugă rușinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe… Și a fost dusă acolo o colonie de romani, care să-i țină în frâu pe daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după care a fost numită Flacchia. Apoi, după o lungă bucată de timp, alterându-se numele, așa cum se întâmplă, a fost numită Valahia, și în loc de flacci au fost numiți valahi”. Explicația despre derivarea numelui vlahilor – adică a numelui prin care erau numiți românii de străini – de la numele generalului roman Flaccus este fantezistă (referința se găsește, între primii, la Ovidius), dar a făcut epocă, fiind preluată timp îndelungat de către foarte mulți autori occidentali.
Un alt italian, născut la Salerno și numit în manieră latinizantă G. Pomponius Laetus (1425-1498), cutreiera în secolul al XV-lea Europa răsăriteană, trimis, se pare, de papa Sixt al IV-lea și lăsa notițe despre români: „Dacia, provincie care era așezată dincoace și dincolo de Istru, se cheamă în vremea noastră Volohia, iar locuitorii sunt numiți Volohi. Volohia înseamnă Italia, deoarece ei vorbesc în mod italic. […] Sunt unii care cred că aceasta ar fi regiunea numită azi Volohia, situată dincolo și dincoace de Istru: și i se spune Italia, fiindcă folosesc limba italică”.
Românii sunt, prin urmare, romanii orientului european, acei romani care au păstrat vie amintirea Romei, după mai mult de un mileniu. Străinii îi văd pe români drept romani, nu au nicio îndoială în legătură cu originea lor, cu limba vorbită de aceștia și nici chiar cu soarta lor neprielnică. Latinitatea românilor este remarcată, în primul rând, de italieni, cei mai îndreptățiți să observe asemănarea românei cu latina și cu italiana. O fac cu multă dezinvoltură și, uneori, cu preciziune. Numele dublu al românilor, acela dat de ei înșiși și acela dat de străini, iese mereu la iveală și ajunge să fie cunoscut în Europa. Prilejul acestei conștientizări este cruciada târzie, adică lupta europenilor, deopotrivă a celor din prima linie și a celor occidentali, contra otomanilor, care amenințau cu disoluția civilizației creștine. Românii au fost parte integrantă a acestui efort de apărare a esenței continentului nostru, au dobândit, ca și vecinii lor, conștiința de „poartă a Creștinătății”, dar s-au revendicat și din marea moștenire romană.