CULTURĂ ȘI SOCIETATE

Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA

Clic. Și hi, hi…

Monica Săvulescu Voudouri

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf

 

 

Trec strada, dau să mă urc pe trotuar, drumul îmi este blocat. Cineva stă nemișcat, cu spatele la mine, ocupă trecerea. Îi văd silueta din spate. Un om bondoc. Cu gâtul gros, cu șolduri late. După îmbrăcăminte, bărbat. După proporții, între două vârste. Ceva mi se pare la el ciudat. Și nu-mi dau imediat seama ce. Poate imobilitatea. Nu-i pasă că stă pe marginea trotuarului, nu-i pasă că blochează trecerea pietonilor. Stă cu picioarele răscăcărate, țeapăn. Zici c-ar fi prins rădăcini acolo. Când mă apropii, realizez că, totuși, nu e total nemișcat. Din când în când îi tresar umerii. O mișcare de parcă ar exulta o stare de bucurie-n rafale. I se ridică umerii brusc, după care coboară, însoțiți și de un mic sunet, hi-hi. Observ că mâinile nu-i atârnă pe lângă trup. Ține ceva ridicat la nivelul umerilor. Strânge cu ambele mâini ceva. Mă apropii neputând să-mi astâmpăr curiozitatea. Trec pe lângă el. Îl înconjur, ca să-l privesc din față. Să-mi explic stranietatea apariției acestei siluete nemișcate, pe mijlocul trotuarului, neținând cont de nimeni și de nimic. Pare de vreo 40 de ani, deși fața lui are trăsături de copil. Un copil însuflețit de o bucurie tâmpă. Față cumsecade. Ochii ușor trași spre tâmple. Bărbița insuficient proporționată. Gâtul gros. Un bărbat cu sindromul down. Cu figura specifică de om fără vârstă, cumsecade și jovial, sustrăgându-se pentru totdeauna realității, fericit și lipsit de probleme în lumea lui. Adică… asta la prima vedere. Fiindcă dacă mă uit la el mai atent, văd că el este încrâncenat să ducă până la capăt o acțiune. Omul are în mână un telefon mobil. Îl strânge din răsputeri, înverșunat și stângaci.

Nu privește ecranul, nu vrea să comunice cu cineva. El vrea să facă o fotografie. Ba chiar o face. Se aude un clic. După care hihăitul lui vesel. Vasăzică i-a reușit. Doar că nu se mulțumește numai cu atât, mai vrea să facă una. Iar clic. Iar hi-hi. Și încă una. Clic. Și hi-hi. Pare total scufundat în acțiune. Și bucuros peste poate.

Mă opresc lângă el. Bucuria lui este contagioasă. Nu ți-e dat să vezi în fiecare zi un om atât de relaxat, atât de mulțumit, atât de împăcat cu el și cu lumea. Așa că stau pe marginea trotuarului, alături de el și fac și eu din când în când hi-hi. Curioasă totuși de sensul demersului, încerc să-i surprind traiectoria privirii, să înțeleg încotro își direcționează aparatul. Ce vrea, cu alte cuvinte, să surprindă în fotografie. Mă apropii deci și mai mult, mă uit peste umărul lui. Clic. Și hi-hi. Iarăși clic. Iarăși hi-hi.

În raza privirii noastre e un zid gol. Dar gol-pușcă. Un zid pe care nu e lipit nimic, nu e scris nimic, un zid care nu e marcat de vreun geam, de vreo poartă, de vreo denivelare. Anostul absolut. Și omul face fotografii. Nu realizează lipsa de sens a demersului. Pe el îl interesează demersul. Îl interesează cum poate el să manevreze scula din mâna lui, nu ce produce scula.

Mă scutur ca după un vis rău. Omul meu cu minte puțină și cu telefonul lui care-l umple de încântare, fotografiind cu frisoane de bucurie nimicul, îmi pare un semn al timpului.

Deci, între mine și lume stă un aparat oarecare. Adică, nu între mine și lumea mea, ci între noi toți și lume, cât e lumea de mare. Facem clic. Devenim oare mai deștepți după clicul ăsta, dacă nu ni s-ar fi dat apriori înțelepciunea? Uite că dacă mă refer la cazul de față, aparatul nu-i aduce ceea ce i-a fost refuzat din născare. Dar dacă am privi lucrurile și din alt unghi, devine părticica de realitate prinsă într-un cadru de-o minte puțin dezvoltată mai importantă decât este ea în realitate? Uite că oricâte clicuri s-ar succeda unul după altul, zidul tot gol rămâne. Ca să se întâmple ceva spre bine, trebuie să vină cineva să-l dărâme și să facă altul în timp. Sau să-l lase pe ăsta, dar să-l deseneze. Să scrie ceva pe el, să comunice ceva celui care-i trece prin față. Doar că pentru a-i comunica ceva, cuiva, îți trebuie minte întreagă. La fel, pentru a-l dărma și a construi altul mai eficient în loc. La fel, pentru a comunica printr-un graffiti ceva. Deci, dacă nu e minte, degeaba e aparat. Și dacă nu e nimic cu substanță în raza de acțiune a aparatului, din nimic nimic nu poate ieși, oricâte clicuri ar fi abătute asupra lui. Stau copleșită de gânduri la un pas de omul fericit de pe marginea trotuarului. El nu se abate din trebușoara lui. Bucuria nu-l părăsește. Și… dintr-odată, în geantă, îmi sună telefonul mobil. Cineva îmi comunică ceva. Un lucru complet lipsit de interes pentru viața mea. La sunetul lui, omul fericit de lângă mine se sperie. Fața i se schimonosește, gata să dea în plâns. Mirajul inconsistenței s-a destrămat.