CULTURA LITERARĂ

Rubrica ÎNTÂMPINĂRI

Realism balcanic

Cosmin Borza

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf

 

Doina Ruști, Mâța Vinerii, Editura Polirom, Iași, 2017

 

Puzderia năucitoarelor rețete de mâncăruri și de băuturi din „Mâța Vinerii” nu suprimă, dimpotrivă, acutizează senzația că Doina Ruști urmează o rețetă literară. E vorba, mai întâi, de cea al cărei succes de public a fost verificat prin „Manuscrisul fanariot” (2015): revizitarea ficțională a întunecatului, enigmaticului, miraculosului, magicului, straniului etc., etc. secol XVIII bucureștean, când și locurile, și oamenii, și cuvintele cunosc o nestatornicie ce intrigă – de nu fascinează de-a dreptul – aproape orice scriitor/cititor contemporan; în timp ce în alte spații se întrezărește modernitatea, Valahia fanariotă respinge până și ideile renascentist-iluministe timide, experimentând plenar un Ev Mediu învăluit de cele mai amețitoare culori și mirosuri, unde superstițiile, visele premonitorii și comploturile dospesc, domnitorii rezistă câteva luni, valabilitatea legilor se măsoară în ore, abuzurile devin rutină.

Dar similitudinile dintre „Mâța Vinerii” și romanele anterioare ale Doinei Ruști nu se limitează la atât. Protagonista Pâtca împărtășește cu Adela Nicolescu („Fantoma din moară” – 2008), cu Lizoanca („Lizoanca la 11 ani” – 2009), cu Maiorca și chiar cu Ioanis/Leun („Manuscrisul fanariot”) atât vârsta pubertății/adolescenței, cât și o istorie familială amestecată, surse ale unor percepții și raportări nebuloase la realitate. Apoi, proteicul Sator, „zeul” în care Pâtca a fost învățată să creadă, amintește de fantomatic-diabolicele forțe ce tutelează „Omulețul roșu” (2004), „Zogru” (2006) și, firește, „Fantoma din moară”. De fapt, toate personajele importante din „Mâța Vinerii” (bucătarul Silică, „vrăjitoarea” Maxima Tutilina, Cuviosul Zăval, bonapartistul Dubois, boieroaica pământeană Caterina Greceanu, principele Costas, spiritistul Perticari) își pot găsi corespondentul în cărțile Doinei Ruști. Mai mult, ca în celelalte proze, perspectivele și stilurile narative suferă un proces neîncetat de hibridizare, iar asupra planurilor epice se năpustește potop fie de prolepse, analepse și elipse, fie de referințe culturale nu o dată fățișe. Inclusiv câteva laitmotive sunt reluate fidel în „Mâța vinerii”: de la obsesia pentru „buzunărele, pliuri și manșete” ca simboluri ale trapelor imprevizibile ale existenței, la lăutarii și zvonarii care funcționează ca o „gură” a satului mai mare numit București, la forța magică acordată unor părți ale corpului (aici, dinții), la descrierile fastuoase de alimente și licori, până la mereu surprinzătoarele comparații animaliere (marcă înregistrată a Doinei Ruști).

Manierism, secătuire a imaginației creatoare, încremenire în proiect? Da, însă doar dacă „Zogru”, „Fantoma din moară”, „Manuscrisul fanariot” și „Mâța Vinerii” sunt citite strict ca fantasy. Dimpotrivă, dacă romanele amintite sunt interpretate, în primul rând, drept metanarațiuni istoriografice (opțiune pe care o consider legitimă), atunci se poate vorbi chiar de o maturizare a unei formule literare. Căci, în loc să prilejuiască simple transpuneri fantasmatice într-un univers pitoresc ori să etaleze o intrigă pe cât de captivantă, pe atât de evazionistă, proza Doinei Ruști din 2017 decelează și problematizează un spirit al locului susceptibil de a fi relevant nu doar pentru Bucureștiul finalului de secol XVIII, ci și pentru România de azi.

Povestea orfanei Pâtca, care moștenește de la „bunica”-vrăjitoare Maxima și de la „unchiul” Zăval credința că – de vreme ce ar aparține ordinului satorinilor – poate și trebuie să orienteze cursul lumii, este scrisă, după 30 de ani, din perspectiva unei Pâtce mature. Deși perspectivele care filtrează o întâmplare sau alta se confundă adeseori, există destule interludii menite să destituie explicațiile mistice sau magice date evenimentelor cotidiene. Protagonista descoperă că doar o coincidență onomastică leagă numele său real, Mâța Vinerii, de personajul folcloric („răul drăcesc și creasta sfârșitului”, „aducătoarea de moarte” scăpată din iad) visat de Perticari, strigat și jucat în piețe publice de scamatori. La fel, tentativele fetei de a-l controla pe Sator sau de a profita de efectele stupefiante ale arătării dinților ei strâmbi sfârșesc buf. Tot în registrul burlescului/grotescului ar putea fi plasat și impactul „Cărții bucatelor rele”, pilonul central al intrigii din roman. Aparținând familiei Pâtcăi, rețetele „diabolice” ajung la bucătarul domnesc Silică, iar protagonista simte chemarea de a le recupera, convinsă că prepararea lor provoacă o apocalipsă. Nici vorbă însă de așa ceva. „Ova mora”, „Formaster rosulentus”, „Crumilla cum animis” ș.a. au într-adevăr influență halucinogenă, dar abia întretaie devenirea istoriei mari, decisă ca întotdeauna de interesele economice, militare, diplomatice și, eventual, erotice.

Și totuși, în ciuda tuturor acestor „probe”, cei ce populează carnavalescul București fanariot, un „Karaghiozi” generalizat, sunt vitalizați doar în momentul în care explicația realistă este deturnată de superstiție, zvon, rumoare mistică, premoniție, vrăjitorie. Până și Pâtca matură aderă, în finalul romanului, la rescrierea fantasmagorică a propriei vieți: „ar trebui să ajungeți la cartea mea, pe care o închid într-un cufăr, lăsat la vedere, în casele noastre din Lipsca. Prin visul cuiva va trece o pisică, dizolvată în aburii serii, iar acel visător de pisici va fi primul meu cititor. Ca de fiecare dată – există și neajunsuri. De aceea vă dau un mic sfat: în niciun caz vinerea nu e bine să dormiți la amiază”.

Această mișcare în trei timpi – empatie cu viziunea straniu-miraculoasă asupra identității/istoriei, deconstrucția ei prin apelul la înscenări metanarative care denunță caracterul iluzoriu al „poveștii”, respectiv urgența reidentificării cu ipostazele fabuloase – dă seama, cred, de cristalizarea unei direcții epice reprezentată timid până acum în literatura română. Alături mai ales de „Manuscrisul fanariot”, dar fără sentimentul de inedit oferit de volumul din 2015, „Mâța Vinerii” contribuie la delimitarea unui roman nu fantasy sau magic, ci realist-balcanic.