CULTURA LITERARĂ

Pactul diavolului cu sine însuși

Doris Mironescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf

 

George Bălăiță, Învoiala, Editura Polirom, Iași, 2016

Faptul că, după mai mult de trei decenii, George Bălăiță se întoarce la roman într-o formulă originală, cu „Întâlnirea”, este un eveniment și trebuie salutat ca atare. Reputatul autor al „Lumii în două zile” reintră în arenă cu o rescriere a „Poveștii lui Stan Pățitul”, într-o epocă suficient de coaptă pentru rescrieri. Texte literare clasice sunt luate astăzi drept pretext pentru ficțiuni speculative, recapitulări filosofico-politice, jocuri intertextuale, având însă toate drept preocupare esențială paradoxul temporal care face din operele vechi ceva actual. Și tocmai aici romanul lui Bălăiță se deosebește fundamental de celelalte scrieri cu care, generic, se înrudește.

În „Învoiala” nu transpare nimic din preocuparea romanelor contemporane față de distanța istorică ce le desparte de textul originar. În cazul „Republicii” lui Bogdan Suceavă sau al „Vieților paralele” de Florina Ilis, chestiunea rupturii culturale care ne separă de trecutul nostru fondator este esențială. Nimic din acestea în „Învoiala”. Cel mai important indiciu că temporalitatea rescrierii sale nu contează este opțiunea narativă a lui George Bălăiță. Nicolae Manolescu a observat aspectul de scenariu al romanului, fără a-i găsi vreo semnificație specială, dar îndemnând regizorii români să ia aminte. Cred totuși că sensul lui este altul decât o simplă invitație la ecranizare. Bălăiță scrie romanul ca pe un scenariu pentru că această formulă funcționează prin extirparea completă a referinței temporale. Totul e succesiune în imediat, evenimentele au loc în prezentul fără perspectivă, descrierea se lipsește chiar de verbe: „Este un cer de toamnă, deasupra unui ținut muntos, abia bănuit de sus. Discul lunii pline năvălește în ochi, lumină crudă, rece” etc.

Eliminarea timpului din text are sensul de a aboli temporalitatea rescrierii poveștii lui Ion Creangă. Problema este dublă: pe de o parte, pentru că rescrierea nu se prezintă ca atare, nu își asumă momentul istoric și locul social în care are loc, identificându-se cu textul pe care îl revizitează; pe de altă parte, pentru că textul revizitat este el însuși proiectat într-o atemporalitate abruptă, necritică. Este adevărat că Ion Creangă a fost citit cam de toată lumea până acum ca un autor genial, lipsit de lecturi și atent doar la cadența goală a frazei, scriind o operă atemporală, valabilă oricând, ca și cultura populară din care se inspiră. Imaginea satului românesc pe care o creează basmele și amintirile a rămas emblematică, fără a se pune problema în ce măsură satul acela asimilează febra centralizării urbane, a pătrunderii modernității cu „drumul de fier” și a tensiunilor naționaliste, atât de puternice în secolul XIX. George Bălăiță lucrează și el cu satul „etern”, fără a se întreba dacă acel sat a existat vreodată.

„Învoiala” dilatează acțiunea basmului cu câteva scene și câteva personaje noi, totodată completând „actele de identitate” psiho-morală ale eroilor cunoscuți. Cum se știe, „realismul” basmului este o invenție a lui Creangă. George Bălăiță o perfecționează totuși, făcând ca Stan Pățitul să aibă o identitate complexă și o istorie neguroasă în spate, în același timp descriind gesturile personajelor cu o intensitate de dramă psihologică: „Îl privește pe Chirică (adânc, rece, crud) în ochi”. Există și o latură de realism carnavalesc: diavolul e mai hâtru decât în original, femeile mai iubețe și vecinii mai bârfitori. Femeia e văzută și în roman, ca și în basm, drept marea necunoscută, mai rea decât dracul, pe care nici măcar „operația” conjugală de extragere a coastei malefice n-o potolește. În viziunea lui Bălăiță, „feminitatea ei victorioasă, problematică este ultima imagine a poveștii”, arătând că de fapt nu dualismul bine-rău, om-diavol hașurează existența indivizilor pe pământ, ci mult mai complicata ecuație bărbat-femeie.

Comentatorii de până acum au atras atenția la umanizarea diavolului în romanul lui Bălăiță, deși „îmblânzirea” răului prin travesti comic ține de puternicul filon folcloric moștenit de la Creangă. Mai degrabă, contribuția lui George Bălăiță vine prin promovarea ideii că, simetric diavolului umanizat, omul are și el o latură diabolică. „Oamenii sunt un fel de draci și dracii un fel de oameni”, spune naratorul undeva, iar Stan îl numește pe diavolul Chirică „frate”. Romancierul explică demonismul omului printr-un trecut inavuabil, care a atras un blestem („Era un semn al răului ce trebuia să-l port cu mine, după o întâmplare din tinerețe pe care nu vreau s-o spun nimănui”). Dar singurul moment de bestialitate al lui Stan apare atunci când are impulsul să ucidă niște tâlhari de codru, după ce îi respinge în luptă. Atribuindu-i lui Stan o latură obscură, potențial malefică, George Bălăiță îl transformă în personaj de nuvelă modernistă, erou abisal, animat de impulsuri contradictorii, inexplicabile. Mergând pe această linie, el i-l alătură pe diavolul Chirică ca pe un ajutor, evidențiind multiplele asemănări ale celor doi. Fiecare este, în felul său, un cărturar. Despre Chirică aflăm că pierde timpul printre actori și că scrie poezii, iar Stan e un cititor nocturn, persecutat de șoarecii care îi rod „Alixăndria” de pe masă. Stan posedă un trecut și o interioritate bogată, iar vecinătatea lui îl îmbolnăvește pe Chirică de „o boală a sufletului”. Ambii sunt precauți față de vecinii lor: Stan se ferește de vecinii bârfitori și de femeile intrigante; nici Chirică nu se înțelege bine cu Nașu, superiorul său în ierarhia iadului. Având o atitudine circumspectă față de ceilalți, e de înțeles că cei doi sunt, de fapt, niște „intelectuali”, niște ființe izolate, prigonite de ceilalți, problematizante și cu dispoziții analitice. Universalitatea generică a lui Stan Pățitul din povestea lui Creangă, un flăcău holtei și harnic ca atâția alții, se transformă în reprezentativitate simbolică, Stan suferind de o singurătate morală pe care nu o împărtășește decât cu „fratele său” Chirică. În aceste condiții, e neclar ce sens are „învoiala” omului cu diavolul în romanul lui Bălăiță: dacă omul are o latură diabolică și dracul una omenească, e ca și cum diavolul ar face un pact cu sine însuși.

Desigur, rafinatul prozator modernist care este George Bălăiță adaugă romanului și o dimensiune metatextuală. Personajele rulează puzderie de replici și aluzii crengiene. Chirică povestește istoria „ursului pâcâlit de vulpe” ca și cum ar fi fost martor la ea; Stan a trăit pe pielea lui povestea din „Ionică cel prost”. Un păpușar pune în scenă „Prostia omenească”. Fraze din „Moș Nichifor coțcariul” și din „Amintiri” se aud la tot pasul, făcând ca lumea lui Creangă să se oglindească în sine însăși. Pe lângă asta, un Scrib și un Păpușar străbat în curmeziș romanul, ca personaje-simbol care subliniază temele majore puse în joc. Dacă romanul spune povestea învoielii dintre om și drac, în același timp „între Păpușar și Scrib există o învoială până acum de nimeni știută”. Literatura este o întreprindere diabolică, ne avertizează prozatorul, și toți cei care se ocupă de ea au partea diavolului. Pentru cititorul cu gustul romanului modernist, simbolic și metatextual, nu cred să existe o mai eficientă invitație la lectură.