DOSARELE REVISTEI CULTURA

„Literatura contemporană” – un termen umbrelă? (II)

Dosar coordonat de Ştefan Baghiu

Răspund: Bogdan Creţu, Andrei Terian

 

 

Ce înseamnă literatura contemporană? Întrebarea pe care o adresăm nu urmăreşte o sistematizare concretă a conceptului, de altfel, mereu în schimbare, ci vine în urma unei constatări aproape didactice: în facultăţile de Litere (acestea fiind, credem, cel mai important promotor al literaturii postbelice prin simplul fapt că diseminează informaţie în rândul studenţilor, viitori profesori de română) există – de obicei, materie de un semestru – un curs de Literatură Română Contemporană care se confundă cu acela de literatură postbelică. Astfel, „contemporan” înseamnă, conform consensului academic actual, „după cel de-al Doilea Război Mondial”. Dar această materie acoperă o epocă literară (dacă e numai o „epocă literară”) de aproape 70 de ani. E, după toate calculele, o perioadă la fel de lungă ca aceea de la Eminescu la realismul socialist. Dacă epoca interbelică subîntinde cu indulgenţă 20 de ani (şi se studiază în două semestre, respectând programele prozei şi poeziei, separate), literatura contemporană devine tot mai mult un termen umbrelă pentru foarte multe mişcări şi epoci diferite: chiar dacă sunt tratate în funcție de generaţii şi curente (neomodernism, postmodernism, milenarism etc.) literaturile epocii îşi pierd tot mai mult identitatea din cadrul propriului eveniment, sacrificată pentru încetăţenirea ideii că ar face parte din acelaşi calup generos. Dar proza lui Marin Preda are foarte puţine în comun cu aceea a lui Mircea Cărtărescu, care, la rândul lui, e foarte departe de Adrian Schiop. Iar poezia lui Nichita Stănescu e foarte departe de aceea a lui Dan Sociu. Şi nu neapărat pentru că ar fi stiluri diferite, ci fiindcă reprezintă epoci în care autorul se raportează fundamental diferit la literatura însăşi. Mai mult, propunerea de dosar are la bază şi următorul fapt recent: la BAC, elevii de liceu au în programă „romanul românesc de după 1980”. Ce înseamnă acest 1980 pentru literatură, mai ales la nivel didactic? Cum se va „rupe” ceea ce înţelegem prin literatură contemporană din acest punct de vedere? Evident că anii ’80 aduc în proză şi în poezie foarte multe inovaţii şi regimuri alternative de scriitură, însă este criteriul estetic mai important – în acest caz – decât cel politico-social? Adică: se va „rupe” literatura română postbelică de cea recentă la 1980 sau la 1990 (afectată de schimbările de regim, literatura îşi modifică total logica)? Prin acest dosar dorim o dezbatere despre stadiul actual al conceptului de „literatură contemporană”. Încercăm să răspundem următoarei dileme care, cred, va deveni în următorii ani tot mai arzătoare: cum se va împărţi această perioadă de 70 de ani pentru ca literatura română contemporană, literatura română recentă şi literatura română postbelică să îşi stabilească imaginile.

Dacă în numărul trecut Gheorghe Perian şi Ion Simuţ au răspuns întrebărilor adresate de Revista „Cultura”, partea a doua a dosarului cuprinde texte semnate de Bogdan Creţu şi de Andrei Terian. (Ş.B.)

 

Câte „literaturi contemporane”?

Bogdan Crețu

 

De unde până unde se întinde „literatura contemporană”? Ce criterii folosim pentru a desena etape în cadrul literaturii române de după al Doilea Război Mondial? Pentru că un lucru a devenit de mult evident, în pofida replierii mai lente pe care pare să o aibă istoriografia literară: nu este vorba despre același fenomen. Literatura din timpul războiului diferă de cea din anii 1950, după cum cea de după 1964 are alt ritm, recuperând, la început prudent, apoi chiar ofensiv, esteticul; las la o parte faptul că, la finele deceniului al șaptelea al secolului trecut, sistemul literar funcționează diferit față de cel de cu doar cinci-șapte ani înainte, iar cel din anii ʼ80 are specificul său. În mod evident, tot ceea ce s-a scris după 1989 ține de un fenomen distinct: alte teme, alte coduri de lectură, altă pondere a literaturii în societate. Sunt, așadar, mai multe etape, pe care programele universitare (în cele școlare nu am nicio nădejde), sintezele de istorie literară le tratează de regulă ca pe un conglomerat închegat. Sintagme precum „literatura contemporană” sau „literatura postbelică” sunt vagi și acoperă o perioadă foarte amplă, în care există multe ruperi de ritm, în care literatura română a consumat experimente dintre cele mai diverse și, mai ales, s-a confruntat în mod diferit cu politicul. Acest lucru nu are cum să fie secundar.

Chiar dacă generația noastră de critici s-a format sub auspiciile criticii estetice (este principalul model pe care l-am asimilat prin școală, prin facultate, prin lecturi mai ales), e dificil să ticluim criterii care să vizeze realitatea strict literară și care să funcționeze verosimil, să nu fie metaforice sau fanteziste. Literatura reacționează întotdeauna într-un anumit mod la ceea ce se petrece în cadrul societății: absoarbe mentalitățile, dilemele, crizele, ideologiile; când acestea din urmă devin opresive, își caută nișa, își inventează intervalul de libertate. Sau de pseudo-libertate, de cvasi-libertate – ceea ce poate fi mai important și mai catalizator, într-un regim politic închis, decât libertatea lăbărțată, fără direcție, dintr-o lume haotică, incapabilă să-și stabilească și să-și apere valorile (adaug, previzibil, dar adevărat: cum este lumea noastră). Prin urmare, accept sintagma sau chiar conceptul de „literatură română din timpul comunismului”. Evident, cu diferențierile necesare, de la o etapă la alta. Comit câteva truisme, pe care le socotesc însă absolut necesare, pentru că numai ținând cont de ele putem înțelege ce s-a petrecut în cultura noastră vreme de patru decenii și jumătate, după 23 august 1944.

 

Cum influențează comunismul literatura?

Avem azi tendința de a socoti că operele apărute în timpul comunismului sunt rezultatul posibilităților, discernământului, talentului, voinței cutărui autor. Ceea ce este fals! Nu știm ce ar fi fost „Scrinul negru” sau „Cronica de familie”, de exemplu, dacă ar fi fost elaborate în condiții de libertate. Între instanța auctorială și cea a receptării se interpusese, după cum bine știm, instanța cenzurii, lectorul ideologic, mai vigilent sau mai permisiv, în funcție de perioadă, dar mereu prezent. Lectorul acesta, devenise, de fapt, coautor. În timp, scriitorii au acumulat experiență și s-au transformat ei înșiși în supraveghetori ideologici ai propriei opere: au deprins, altfel spus, ceea ce putea fi scris și ceea ce nu ar fi căpătat dreptul la publicare. Și fie au ocolit temele tabuizate, fie au căutat mijloace de eschivă, de înșelare a cenzurii. Sau, în cazuri extrem de rare, au refuzat colaborarea și s-au luptat pentru ca operele să le apară așa cum au fost scrise (cazul „Buneivestiri”, romanul din 1977 al lui Breban, atacat apoi în plină plenară a CC al PCR). Tot ce se publica avea caracter oficial, pentru că presupunea acceptul sistemului, aprobarea cenzurii etc. De aceea, limbajul (sau mai degrabă stilul) esopic, micile strategii, aluzii, ironii, renumitele și atât de gustatele „șopârle” (care garantau succesul de public) nu se explicau prin păcălirea cenzurii, prin adormirea vigilenței ideologice, ci prin aprobarea oficială. Sistemul închidea ochii, permitea o supapă. Se crea, astfel, un fel de înțelegere tacită între autor și cititor.

Pe de o parte, căutând succesul, popularitatea, scriitorul căuta să strecoare, într-un fel sau altul, dar cele mai adesea contând pe acceptul cenzurii, aluzii benigne la realitățile regimului. A luat astfel naștere o literatură pe care cu greu o mai digerăm astăzi: aceea care și-a construit mesajul în funcție de realitatea politică pe care dorea să o critice anemic. Interpretarea acestor texte în afara sistemului politic care le-a generat și la care ele au reacționat le sufocă astăzi. Am făcut un experiment cu studenții mei: le-am pus în față, fără să deconspir numele autoarei, cele patru poeme publicate de Ana Blandiana în revista „Amfiteatru” din decembrie 1984. Au reacționat confuz la metafora „poporului vegetal”, deși unii dintre ei au bâiguit ceva despre necesitatea revoltei. Nu i-a mai impresionat poemul „Totul”. Și cum ar fi putut să o facă atâta vreme cât lumea aceea STAS, gri le este necunoscută? Alt exemplu: romanele care au avut un uriaș succes începând cu finele anilor 1960, care trimiteau la realitatea cruntă a „obsedantului deceniu”, nu mai au foarte mulți cititori acum. „Galeria cu viță sălbatică”, „Biblioteca din Alexandria” dau cont strict literar. La fel, romanele lui Augustin Buzura sau ale lui Marin Preda sunt citite cu totul altfel: nimeni nu mai caută aluzii politice, nimeni nu mai caută, altfel spus, adevărul interzis în cărțile de ficțiune. „Delirul” nu mai poate produce senzație acum, pentru că el nu poate fi citit împotriva niciunei interdicții.

Pe de altă parte, Marin Preda rămâne un prozator esențial nu numai din perspectivă estetică, ci și pentru că literatura lui nu a ocolit temele epocii sale dificile. Viziunile întunecate, violente ale lui D.R. Popescu, din „F.” sau „Vânătoare regală”, au parte de lecturi normalizate: cititorul de azi nu mai caută realitatea de dincolo de text, iar cel care a cunoscut-o nu o mai reconstituie. În mod clar, au pierdut teren parabolele, utopiile negre, care construiau viziuni ale unui sistem politic totalitar, plasat în insule exotice sau în spații izolate. Dar de citit citim cu destulă apatie romane precum „Biserica neagră”, „Racul”, „Viața pe un peron”, „Al doilea mesager”. Chiar și „Adio, Europa!”, reușita lui I.D. Sârbu, a pierdut mult teren odată cu îndepărtarea de „Isarlîkul” comunist și cu normalizarea lecturii.

O altă situație este cea a autorilor-disidenți: istoria literară îi reține ca atare, dar ei nu mai interesează în primul rând prin calitatea estetică a operei lor. Mărturii s-au adunat cu nemiluita. După 1990, Paul Goma va avea destule dificultăţi în a fi acceptat în calitatea sa majoră: aceea de scriitor. Cum îl mai citim azi? Scriitorul Paul Goma trebuie salvat cumva de disidentul Paul Goma. La decenii bune după căderea comunismului, cărţile lui sunt puse în situaţia de a face faţă unei alte provocări, aceea a unei lecturi nepolitice, preponderent estetice. În canonul nostru intră azi acele opere care fac față unei lecturi noi, lipsite de suspiciune și de încordarea politică. Prin urmare, literatura scrisă în timpul comunismului trebuie citită în contextul ei politic. Dar cea care nu mai răsuflă în afara acelui context, probabil va rămâne un document și atât. Poate par cinic, dar cazul celei mai mari părți a operelor care au căutat să răspundă, în mod favorabil sau critic, realității politice, este asemănător cu cel al imensei producții realist socialiste: o mai înregistrăm numai ca să putem documenta vidul estetic, transformarea literaturii în instrument de propagandă.

 

Practici de lectură diferite

Din tot ce am scris mai sus rezultă că o diferență majoră între literatura scrisă în timpul comunismului și cea de după 1990 este tipul de lectură pe care îl pretinde. Sau schimbat categoric practicile de lectură. Nu mai citim împotriva unei interdicții. Pe de altă parte, nici literatura nu se mai scrie cu acea intensitate specifică unei epoci opresive. Literatura de dinainte de 1990 are o direcție, are un sistem coerent. Cea de după mă tem că e mult mai inegală, mai anarhică. Odată cu cenzura politică a dispărut și cenzura estetică. A treia instanță, pe lângă ale scriitorului și cititorului, cea ideologică, nu mai face parte azi din regula jocului. Receptarea nu mai ține cont de ea, deși procesul propriu-zis de creație nu a putut-o ignora: ea a făcut parte din ADN-ul literaturii. Revin: vechile texte, elaborate într-o anumită paradigmă și mizând pe un anumit tip de receptare sunt nevoite astăzi să facă față unui alt gust, altor așteptări, altei sensibilități, altei concurențe. Nu e ușor, dar numai așa se clasicizează anumiți scriitori, în vreme ce alții rămân reprezentativi doar pentru epoca lor, iar alții, cei mai mulți, de fapt, abia dacă au norocul să figureze în vreun dicționar.

Mi se poate răspunde că, dacă practicăm lectura de tip estetic, lucrurile nu se pot schimba fundamental. Dar mai definim, mai identificăm noi azi esteticul la fel cum o făceau criticii anilor 1960? Esteticul reprezenta, pentru ei, o metodă de a se opune ideologicului. Recuperarea tradiției autentice a literaturii române a însemnat, de fapt, ruptura de schematismul literaturii de partid. Interpretarea estetică a avut o miză politică; lupta pentru estetic a fost una politică! Ea a fixat un criteriu care împingea către margine și apoi desconsidera explicit ideologicul care se manifestase opresiv. Regimul a înțeles foarte bine acest lucru, de vreme ce a interzis drastic modelele critice tutelare, Maiorescu și Lovinescu. Recuperarea acestora, în anii ʼ60, a fost mai dificilă decât cea a scriitorilor. Odată instituit, criteriul estetic nu a mai putut fi sugrumat, dovadă că tentativa din 1971 a lui Ceaușescu nu a reușit să scoată din cvasi-normalitate viața literară.

Cine face o comparație între absurdul vieții sociale, al cotidianului ceaușist din anii 1980 și viața literară nu are cum să nu constate decalajul uriaș: în literatură, ierarhiile corecte funcționează, autoritatea reală în breaslă o au criticii adevărați, nu politrucii. Ierarhia estetică pe care generația noastră a moștenit-o de la criticii anilor ʼ60-ʼ70 este, în cea mai mare parte, corectă. Este dovada că literatura a găsit posibilitatea să funcționeze firesc și că instituția critică își crease o autoritate pe care aparatul de control al partidului unic nu reușea să o relativizeze. Paradoxal, această autoritate a dispărut imediat după 1990, când criteriul estetic a părut cu totul irelevant, iar confuzia între criterii a dat tonul.

 

Dincolo de estetic

Dar adevărul este că perspectiva strict estetică nu mai era suficientă încă înainte de 1990. Cu cât se îndepărtează de anii 1948-1964, cu atât literatura începe să cultive și alte valori în afara celor estetice, chiar dacă va fi receptată tot printr-o grilă estetică. Recuperarea de după 1970 a avangardei este una din perspectivă estetică sau poietică? Oare pariul poeziei lui Mircea Ivănescu este „esteticul”, în înțelesul său tradițional? Dar experimentele lui Mircea Horia Simionescu (un prozator care, recunosc, mie nu îmi place…), ale lui Vintilă Ivănceanu ori ale lui Alexandru Monciu-Sudinski? Acești scriitori, marginali și marginalizați în epocă, încep să fie din ce în ce mai gustați de noile generații de autori și cititori de după 1990. Dar miza cea mai importantă a optzeciștilor, de pildă, mai este esteticul? Sau literatura lor vrea să performeze în primul rând poietic, la nivel metaliterar? Se mai poate discuta de lirism sau e nevoie să mutăm accentul pe poeticitate, așa cum propune, de pildă, Marin Mincu? Experimentele textualiste ale prozatorilor optzeciști, ale lui Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, sunt considerate inovatoare dintr-un unghi teoretic mai curând decât epic.

După 1989, nici această direcție nu a mai avut căutare. Cine mai era interesat de strategii textuale, de jocuri inter- și meta-textuale, când intelectualul descoperise, fără să fie pregătit pentru asta, dreptul (pe care adesea l-a confundat cu datoria) de a se exprima public, de a participa la viața cetății, de a se implica politic? În mod evident, literatura de după 1989 nu a continuat-o pe cea scrisă în timpul comunismului de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. E o altă poveste. Am mai scris-o, o repet: literatura română a suferit, ca întreaga societate, imediat după Revoluția din decembrie, un șoc al libertății. De aici confuziile, deruta, amestecul de valori, patima evaluărilor, polemicile și chiar ura care dau tonul în viața literară din anii 1990. Sunt, iată, 27-28 de ani din 1990 până acum. Tot atâția câți s-au scurs din 1963-64 până la căderea regimului lui Ceaușescu. Suficient cât să discutăm despre o etapă distinctă a literaturii române. Deocamdată, cred că percepția comună este următoarea: prin diversitatea ei, prin miza uriașă pe care și-a asumat-o și, nu o spun doar ca să contrariez, pin gradul de libertate pe care a știut să și-o instituie și să și-o apere, prin marii scriitori pe care i-a dat, literatura română dintre 1965 și 1989 pare să domine, calitativ și mai ales ca notorietate, literatura de după 1990. În orice caz, ne referim la autori precum Marin Preda, Nicolae Breban, Ștefan Bănulescu, D.R. Popescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu, Mircea Ivnescu, Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, ca la niște clasici. Alți scriitori sunt și ei în curs de clasicizare: Ștefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, de pildă. Pe cei mai aproape de noi îi vedem mai neclar. În orice caz, soarta lor literară încă se joacă. Dar literatura ultimilor 27 de ani începe să aibă autorii săi canonici. Diferența este că acest canon nu este unul exclusiv estetic. Nici cronica literară, cel mai „conservator” gen al criticii, nu se mai face de pe poziții exclusiv estetice. Despre sintezele de istorie literară nu mai vorbesc…

 

 

Istoria şi preistoria literaturii române contemporane

Andrei Terian

 

 

Ce înseamnă „literatură română contemporană”? Întrebarea mi se pare extrem de importantă, nu numai prin sensul pe care i-l atribuim acestui concept, ci mai ales prin implicațiile sale axiologice și ideologice. Fără a mă lansa acum în incursiuni de etimologie, mi se pare util să reamintesc că, simplificând lucrurile, contemporaneitatea se referă la „epoca noastră”, ceea ce face ca termenul să funcționeze nu doar ca un designator istoric, ci și ca o judecată de valoare implicită. Căci a nu mai face parte din „epoca noastră” înseamnă, fatalmente, a fi expulzat în „istorie” – sau, mai rău, în „preistorie” (în preistoria contemporaneității, desigur). Astfel se explică de ce conceptul de „literatură contemporană” este întotdeauna, în mod tacit sau manifest, un câmp de bătălie între diverse generații, grupări și ideologii.

 

Contemporaneitate și biografie

Cum s-a ajuns, însă, ca sintagma „literatura română contemporană” să cuprindă nu mai puțin de 73 de ani, adică aproape cât speranța de viață în România? O primă observație în acest sens este că, în istoria noastră literară (și nu numai), delimitările epocii contemporane au avut mereu un caracter contingent. Ne-o arată chiar E. Lovinescu, cel care a consacrat acest termen la noi, prin cunoscuta sa „Istorie a literaturii române contemporane” (1926-1929), în care perioada în cauză acoperea intervalul 1900-1926. De ce neapărat acest interval? Pragul său superior e ușor de intuit, întrucât el coincide cu momentul publicării primului volum al sintezei. Dar de unde până unde 1900? Nici din punct de vedere politic, nici ideologic, nici artistic, anul respectiv nu marchează un moment decisiv în evoluția literaturii noastre. Eventual, am putea încerca să-l apropiem de emergența „țărănismului” (prin apariția „Sămănătorului”, în 1901), deși, în realitate, rădăcinile ideologiei respective sunt bine înfipte în deceniul precedent. La fel și ale simbolismului. Dacă e lesne de înțeles de ce Lovinescu nu a fixat începutul epocii contemporane la 1918 (8 ani erau, totuși, prea puțini pentru a legitima o epocă literară distinctă), e mai greu de explicat de ce nu le-a împins până spre 1890 (când, prin dispariția lui Eminescu, Creangă și Alecsandri, se înregistrează practic sfârșitul „Junimii” ca grupare dominantă pe scena noastră literară). Punând lucrurile cap la cap, adevărul pare mai trivial decât ne-am fi așteptat: Lovinescu tinde să suprapună contemporaneitatea cu propria sa activitate literară, începută în 1904. Așa se explică și de ce criticul nu s-a gândit să revizuiască borna inferioară – 1900 – nici măcar atunci când și-a publicat varianta comprimată a „Istoriei…”, în 1937, deși la momentul respectiv timpul scurs de la Primul Război Mondial nu doar că se dublase în raport cu prima ediție, dar, judecând retrospectiv lucrurile, el ajungea să acopere aproape întreaga perioadă interbelică.

Situația nu e cu mult diferită nici în ceea ce privește scrierea istoriilor literare mai noi, deși aici se observă un amănunt important: până în momentul de față, toate istoriile românești postdecembriste care se ocupă (și) de literatura „contemporană” au fost scrise de critici afirmați în anii ’60-’70, ceea ce antrenează un decupaj mai generos al conceptului. Cazul cel mai semnificativ din acest punct de vedere este acela al lui Nicolae Manolescu, cu a sa „Istorie critică…” apărută în 2008, care include în segmentul „Contemporanii” întreaga literatură de după 1948. Dacă adăugăm aici și faptul că Lovinescu și-a publicat prima ediție a „Istoriei…” sale la 45-48 de ani, iar Manolescu la 69, înțelegem mai bine de ce durata contemporaneității unuia e triplă față de a celuilalt. Și ar părea nu doar nepoliticos, ci de-a dreptul absurd să-i pretinzi unui contemporan să accepte că, printr-o anumită parte a vieții și activității lui, nu mai face parte din contemporaneitatea literară.

 

Un pachet de 40 de ani

Bine-bine, îmi veți spune, dar asta nu înseamnă numaidecât că fiecare istoric literar își ajustează contemporaneitatea în funcție de propria-i biografie: Manolescu și-a început activitatea literară abia în 1962, iar „Istoria…” sa tratează drept contemporană întreaga perioadă realist-socialistă. De acord, dar asta doar pentru că realismul socialist e un segment istoriografic mai cu dichis. E drept că, sub raport strict cronologic, cei 17 ani de realism socialist (1948-1965) ar putea alcătui o epocă de sine stătătoare – comparabilă, de pildă, cu cei 21 ai perioadei interbelice. Însă problema care se ridică aici e de ordin calitativ. Oricâtă atenție am acorda instituțiilor și formelor în detrimentul autorilor, realismul socialist nu se poate compara, din cauza monotoniei și a diformității sale, cu literatura epocilor care l-au precedat sau care i-au urmat. Niciun istoric literar – cu excepția, aș zice masochistă și irepetabilă, a lui Marian Popa – nu și-ar irosi pentru realismul socialist un spațiu comparabil cu acela acordat perioadei interbelice sau național-comuniste (1965-1989), la fel cum nu cred că vreo facultate de Litere din țară i-ar dedica vreodată epocii vreun curs obligatoriu. Iar, cum perioada în cauză e delimitată mult mai ferm pe limita sa inferioară (1948) decât pe aceea superioară (1965), în condițiile în care numeroase instituții, restricții și practici ale ei se prelungesc și în epoca național-comunistă, rezultă de aici că cine predă sau studiază intervalul 1965-1989 e cam obligat să ia „la pachet” și realismul socialist, ca un fel de vestibul al acestuia.

Iată cum, vrând-nevrând, în istoria literaturii noastre apare un calup de peste 40 de ani (1948-1989), pe care nu putem decât fie să-l includem, fie să-l excludem integral din contemporaneitate. Întrebarea e, atunci, de ce nu s-a tras linia la 1989. Cred că doi factori principali au contribuit la această stare de fapt. Pe de o parte, au existat numeroși scriitori afirmați în comunism care și-au continuat activitatea literară și după 1989, iar unii și-au publicat atunci chiar operele lor majore. Cum să-i elimini din contemporaneitate pe Nicolae Breban, pe Augustin Buzura, pe Gabriela Adameșteanu, pe Angela Marinescu, pe Ileana Mălăncioiu, pe Eugen Simion sau pe Nicolae Manolescu? Și mai evidentă e această transgresare a epocilor în cazul optzeciștilor: cum să-l limitezi pe Mircea Cărtărescu la perioada comunistă, atâta timp cât „Levantul”, „Orbitor” și „Postmodernismul românesc” au fost publicate în postcomunism? Pe de altă parte, e vorba despre lipsa de încredere aproape generalizată în literatura de după 1989, când tirajele anemice ale cărților, scăderea relevanței literaturii în viața comunitară, supremația incontestabilă a traducerilor asupra literaturii autohtone și rezerva criticilor în a mai proclama scriitori „mari” dintre cei debutați în postcomunism au indus ideea de regres sau, cel puțin, de criză literară. De aici și ideea de a contopi, atât în plan istoriografic, cât și didactic, cele două epoci (comunistă și postcomunistă), care a părut o soluție avantajoasă pentru ambele părți: și pentru „bătrâni”, cărora le oferea promisiunea longevității literare prin (re)inserția necondiționată în contemporaneitate, și pentru „tineri”, care își legitimau indirect valoarea prin aceea că ar alerga pe același culoar canonic cu generațiile mai titrate.

 

Schimbare de sistem

Și totuși, cred că această devălmășie nu folosește, de fapt, nimănui. Dimpotrivă, compromisul care face ca literatura română „contemporană” să se întindă încă pe 73 de ani e rezultatul unui amalgam forțat, din care cea care pierde e literatura însăși – și asta pe toate planurile. Dar, înainte să arăt de ce ar fi avantajoasă despărțirea apelor între cele două epoci, o să încerc să explic de ce consider eronate rațiunile care au dus la contopirea lor.

În primul rând, cred că e fundamental greșit să luăm în calcul, pentru delimitarea epocilor, vârsta și activitatea autorilor. Cu un asemenea criteriu, nu vom ieși niciodată la liman. Dimpotrivă, ar trebui să acceptăm atunci, din considerente de consecvență istoriografică, că epoca „marilor clasici” se întinde până în 1925 (când moare Slavici) și că epoca interbelică ia sfârșit abia prin 1988 (când moare Șerban Cioculescu). Ceea ce ar fi absurd. Autorii au traversat și vor traversa mereu epoci literare diferite, iar aceasta face imposibil ca epocile să fie delimitate în funcție de ei. Definitorii pentru compartimentarea perioadelor istorice mi se par, în schimb, structura și orientarea sistemului literar, pentru că în funcție de acestea se schimbă și instituțiile, și genurile, și autorii, și operele. Iar, din acest punct de vedere, 1989 este, ca și 1944/1948, un reper determinant, care a schimbat din temelii configurația întregii noastre literaturi, printr-o serie de mutații în lanț, manifestate pe toate palierele sistemului: instituțional (dispariția cenzurii și recâștigarea libertății de exprimare), tehnologic (dublarea și înlocuirea treptată a „galaxiei Gutenberg” prin „era digitală”), economic (dispariția protecționismului cultural și intrarea în jocul „pieței libere”), funcțional (prin pierderea „funcției istoriografice” a literaturii, cum o numește Eugen Negrici, și repoziționarea ei în raport cu alte tipuri de discurs – filosofic, istoriografic, sociologic, dar și jurnalistic) și formal (prin dispariția unor „genuri” specifice perioadei comuniste – literatura „esopică”, poezia de propagandă, romanul „obsedantului deceniu” ș.a. – și apariția sau revitalizarea altora – literatura religioasă, ficțiunea de consum, memorialistica etc.). Una peste alta, schimbarea de sistem din 1989 e atât de evidentă, încât pare de-a dreptul uluitor că abia acum începe să se pună la modul serios problema unei noi periodizări a literaturii române contemporane. În orice caz, cred că, atunci când vorbim despre literatura română de după 1944, ar trebui să avem în vedere două epoci distincte: literatura română din perioada comunistă (1944/1948-1989) și literatura română „cu adevărat” contemporană (după 1989).

În al doilea rând, presupusa inferioritate a literaturii române contemporane (post-’89) în raport cu literatura din perioada comunistă este o iluzie provocată de faptul că, de obicei, se ia ca etalon al „normalității” situația din comunism, când, de fapt, lucrurile ar trebui să stea taman pe dos. Nu se mai vând în sute de mii de exemplare cărțile scriitorilor români contemporani? Dar nici interbelicii nu vindeau mai mult! Literatura nu mai joacă astăzi un rol dominant pe scena publică autohtonă? E suficient să aruncăm o privire dincolo de Curtici ca să ne convingem că nici în Occident lucrurile nu stau altfel. Nu mai găsim creatori „mari” printre contemporani? Nu cred că e vorba aici despre scădere valorică a scriitorilor noștri, ci mai degrabă despre o atitudine mai rezervată a criticilor – o rezervă determinată, la rândul ei, de familiarizarea progresivă cu trendurile critice occidentale (e greu ca, după ce ai deschis o carte de John Guillory sau de Barbara Herrnstein Smith, să mai vorbești în cronici despre „talente”, „capodopere” și „genii”), de contactul cu alte literaturi mai mult sau mai puțin periferice (poate fi șocant uneori să descoperi că Africa de Sud și Finlanda nu sunt populate doar de babuini și de reni, ci și de scriitori cu nimic mai prejos decât cei români) și de lipsa presiunii politice care a condus la supralicitarea valorii scriitorilor autohtoni în comunism. Altfel – și cu riscul de a supăra pe multă lume –, cred că, privită în ansamblu, literatura română contemporană (din postcomunism) e superioară artistic literaturii din perioada comunistă. Nu pentru că ar fi dat mai multe „capodopere” sau mai mulți scriitori „mari” (asta e discutabil), ci pentru că a fost scrisă într-un regim al libertății care a scutit-o din capul locului de concesiile pe care a fost constrânsă să le facă literatura din comunism.

 

Contemporani și necontemporani

Dincolo de această discuție (care, probabil, s-ar prelungi la nesfârșit), am rămas dator cu consecințele nefaste pe care le presupune contopirea celor două perioade ale literaturii române postbelice. Spuneam că literatura – ambele literaturi! – au de pierdut din asta. Înainte de toate, pentru că extinderea aberantă a conceptului de „literatură română contemporană” până spre august ’44 sau ianuarie ’48 riscă să dilueze specificul ambelor epoci literare – și al celei comuniste, și al celei postcomuniste. Pe de o parte, centrul de greutate al epocii este deplasat automat către autorii mai titrați ai anilor ’60-’80, configurând astfel o imagine anacronică a literaturii „cu adevărat contemporane”, care tinde să devină astfel prizoniera unui sindrom Stockholm, obsedat de problema comunismului. Pe de altă parte, există și tendința de a-i citi și de a-i valoriza pe șaizeciști și pe optzeciști în funcție de gradul lor de „actualitate” – și, implicit, de a-i reduce la postura de precursori ai douămiismului. Iată de ce mi se pare important să decuplăm cele două epoci și să separăm comunismul de adevărata contemporaneitate, cu tot riscul ca o asemenea propunere să fie interpretată drept o atitudine „prezenteistă”. Însă, în realitate, ceea ce sugerez este doar să percepem trecutul ca trecut. Mai sunt oare – ca să revin la întrebările de mai sus – Nicolae Breban, Ana Blandiana sau Mircea Cărtărescu „contemporanii noștri”? Evident că da – însă doar cu o parte a operei lor. Iar acest lucru nu le știrbește cu nimic valoarea. Din contră, cred că, în loc să ne caricaturizăm literatura scrisă în comunism prin suprainterpretări prezenteiste, e preferabil să ne educăm elevii și cititorii să o înțeleagă și să o aprecieze pentru necontemporaneitatea ei. În definitiv, motivul pentru care prețuim „Bunavestire” sau „La Lilieci” (și, pe o scară temporală mai amplă, „Moromeții” și „11 elegii”) nu este acela că îi „anticipă” pe Dan Lungu, pe Radu Vancu, pe Adrian Schiop sau pe Dan Sociu, ci că ne oferă acces la anumite experiențe istorice și existențiale care altminteri ne-ar rămâne inaccesibile.

În al doilea rând, separația amintită ne-ar putea ajuta să sesizăm mai bine diversitatea literaturii române în ansamblul ei. Putem observa acest lucru mai ales în plan didactic. Așa cum este structurat în momentul de față, canonul de la nivel liceal se caracterizează printr-o monotonie dezarmantă, care face ca poezia română (de la Eminescu la Nichita Stănescu) să se identifice cu abundența tropilor, iar proza (de la Creangă la Preda) cu ruralismul. În acest fel, liceul nu doar că întărește prejudecățile claselor primare și gimnaziale (pentru care poezia, de exemplu, înseamnă figuri de stil, calofilie ș.cl.), dar el le oferă elevilor o reprezentare reductivă a literaturii române. Și, din păcate, nici primul ciclu universitar nu contribuie prea mult la schimbarea acestei imagini. Căci când și cât poți să le mai vorbești studenților despre postmodernism și douămiism, când grija ta ca profesor de literatură „contemporană” e să nu dea chix dacă le pică la titularizare Nichita sau Preda? În plus, la vârsta de 20-21 de ani, preferințele literare ale tinerilor sunt în mare măsură formate (sau deformate de școală). Tocmai de aceea, contactul lor cu literatura post-șaizecistă – în special cu poezia – dă, de obicei, naștere la reacții vehemente: fie de respingere necondiționată (majoritatea), fie (mai rar, în cazul celor care au frecventat cenacluri sau reviste literare) de adeziune totală și, implicit, de dispreț la adresa tradiției moderniste. Cred că o deschidere a corpusului canonic de texte studiate în liceu (în special către literatura contemporană) ar fi benefică, astfel, nu doar formării unui gust mai larg, ci și atenuării idiosincraziilor de orice fel.

În sfârșit, o atenție sporită acordată literaturii contemporane (= postcomuniste) ar contribui la o mai bună promovare a literaturii române în ansamblul ei. Căci, dacă scopul real – și nu doar declarat – al studierii literaturii noastre în școală este „cultivarea interesului pentru lectură și a plăcerii de a citi”, atunci această disciplină își ratează cu brio obiectivul. Fie că ne place sau nu, școala este și va rămâne un mediu cultural de un impact mult mai mare decât presa noastră literară – fie și numai pentru faptul că presa o citesc doar aceia pe care școala a reușit să-i convingă în prealabil că merită citită. Or, din acest punct de vedere, școala face în continuare un deserviciu major literaturii române. Cultivând o disociere fermă între literatura „canonică” (c. 1860-1980) și cea „necanonică” („contemporană”), ea transmite implicit ideea că doar cei 17 autori „canonici” contează cu adevărat, în timp ce literatura vie, care se naște sub ochii noștri, e una fatalmente inferioară. Mai mult chiar, ea sugerează că literatura română valoroasă reprezintă un proces istoric încheiat (cam prin 1980), o „lume dispărută” care în ultimii 30-40 de ani ea se zbate în propria-i mediocritate. N-aș vrea să fiu greșit înțeles: sunt de acord că există un nucleu al canonului literar românesc asupra căruia putem cădea de acord cu toții (sau aproape…) și că e bine ca acesta să fie cunoscut de către elevi. Nu sugerez o revizuire a canonului pe considerente multiculturaliste sau prezenteiste. Sunt doar pragmatic – în sensul că, între a le transmite cititorilor de mâine o imagine cât mai „corectă” a canonului și a le deschide apetitul pentru literatura contemporană, prefer literatura în detrimentul canonului. Nu ne va folosi la nimic dacă, peste 10-20 de ani, elevii de azi vor cunoaște exemplar dedesubturile operei lui Caragiale, Blaga și Preda, dar vor strâmba din nas când, într-o librărie, se vor apropia de rafturile cu literatură română contemporană. Tocmai de aceea, nu mi s-ar părea deloc scandalos dacă, într-un viitor pe care mi-l doresc cât mai apropiat, programele noastre de liceu îi vor include – cu titlu obligatoriu, nu doar facultativ! – pe Mircea Cărtărescu și pe Ștefan Agopian, pe Alexandru Mușina și pe Ioan Es. Pop, pe Petru Cimpoeșu și pe Dan Lungu, pe Ionuț Chiva și pe Dan Sociu, pe Radu Vancu și pe Claudiu Komartin. Și vă asigur că o asemenea propunere e cât se poate de tradiționalistă. Căci una dintre cele mai importante lecții pe care ni le-au transmis marii noștri critici, de la Maiorescu, Lovinescu și Călinescu până la Simion și Manolescu, a fost aceea că vitalitatea literaturii române depinde de capacitatea ei de a-și canoniza cât mai rapid contemporaneitatea.