CULTURA LITERARĂ

Despre proza lui Ian McEwan. O perspectivă etică

Rodica Grigore

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf

 

 

Monica Cojocaru, Storytelling and Storytellers in Ian McEwan’s Novels: An Ethical Perspective, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2015

Despre Ian McEwan s-au spus şi s-au scris, în ultimii ani – ba chiar în ultimele decenii – toate lucrurile care se pot spune ori scrie despre un scriitor contemporan. Apreciat la modul superlativ de o parte a criticii, unii exegeţi declarându-l, fără ezitări, genial şi proclamându-l drept una dintre cele mai pregnante şi mai originale voci din peisajul prozei (britanice) contemporane, dar şi atacat (adesea în mod cu totul nejustificat!) şi declarat un autor care şochează voit şi care, în consecinţă, n-ar depăşi nivelul literaturii senzaţionale şi de consum, McEwan rămâne, fără îndoială, un veritabil copil teribil al spaţiului cultural anglofon.

 

Etic și estetic

Dar e vorba şi despre un scriitor a cărui celebritate depăşeşte cu mult faima obişnuită a oamenilor de litere. Şi nu e deloc de mirare, câtă vreme avem de-a face, în cazul său, cu o permanentă implicare în problemele şi provocările zilelor noastre – evidentă în eseurile şi textele de opinie pe care Ian McEwan le-a publicat în ultimii ani; dar şi, cel puţin în egală măsură, cu aura de strălucire – şi de glorie! – pe care i-a adus-o pelicula „Atonement”, realizată  în 2007 după romanul său, „Ispăşire”.

Ştiind foarte bine toate acestea şi fiind, deopotrivă, pe deplin conştientă de provocările (şi problemele!) pe care le ridică în faţa interpretării abordarea operei unui asemenea scriitor, universitara sibiană Monica Cojocaru realizează, în cartea sa, apărută la Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, „Storytelling and Storytellers in Ian McEwan’s Novels: An Ethical Perspective” [„Naratori şi naraţiune în romanele lui Ian McEwan: O perspectivă etică”], o excelentă analiză a prozei autorului britanic. Fără să încerce să-l facă pe McEwan nici mai mare şi nici mai mic decât este, reuşind să se ferească, mereu cu eleganţă, de excesele criticii şi să păstreze întotdeauna în echilibru balanţa critică, studiul acesta – la bază, o foarte reuşită şi documentată teză de doctorat – aduce un punct de vedere propriu asupra operei romaneşti a lui Ian McEwan, pornind de la premisa, enunţată şi demonstrată convingător şi cu claritate încă din primele pagini, a necesarei perspective etice în evaluarea sensurilor profunde ale textelor reprezentative ale autorului „Ispăşirii”.

Dar ce mai înseamnă sau, mai bine zis, ce mai poate însemna, în zilele noastre, această perspectivă etică? Aceasta este şi principala provocare pe care cartea o aduce în faţa cititorului, dar şi întrebarea (problema?) căreia autoarea a trebuit să-i găsească răspunsurile (şi soluţiile!) cele mai adecvate. Iar pentru a atinge acest deziderat, Monica Cojocaru porneşte de la o serie de delimitări teoretice şi trece în revistă opinii pertinente cu privire la sfera şi implicaţiile eticului în contextul epocii contemporane. Astfel, unul dintre punctele de plecare este capacitatea istorisirilor – şi, implicit, a actului naraţiunii – de a reprezenta un instrument de cunoaştere a lumii din jur şi a sinelui, dar şi o modalitate prin care universul exterior şi experienţa umană sunt exprimate şi transmise.

Autoarea descoperă, cu atenţie, dovada existenţei tot mai clare a unei orientări etice la nivelul criticii literare a ultimilor ani, fiind încă un merit (deloc de neglijat) al acestei cărţi faptul că sunt evidenţiate o serie de direcţii şi tendinţe ce marchează discursul critic actual în spaţiul cultural britanic şi nu numai. Iar orientarea/dominanta etică ce stă la baza analizării operei lui McEwan nu mai înseamnă nicidecum, în acest context, un simplu set de reguli ori reglementări morale, ci subliniază capacitatea literaturii de a trata problemele etice în numeroase moduri, în primul rând pentru a facilita accesul cititorului la un univers (deloc paradoxal, unul în primul rând estetic!) ce ar rămâne, altfel, inaccesibil.

 

Etica auto-reflexivității

Domeniul de cercetare al Monicăi Cojocaru (susţinut la tot pasul de o vastă şi actualizată bibliografie critică) este reprezentat de romanele de maturitate ale lui Ian McEwan, precum şi de textele foarte recente ale acestuia. Iar de la „Copilul furat” [„The Child in Time”] (1987) sau „Inocentul” [„The Innocent”] (1990) şi până la „Durabila iubire” [„Enduring Love”] (1997), „Amsterdam” (1998), „Ispăşire” [„Atonement”] (2001), „Pe plaja Chesil” [„On Chesil Beach”] (2007) sau „Operaţiunea Sweet Tooth” [„Sweet Tooth”] (2012), autoarea discută modalitatea în care perspectiva etică se cristalizează în opera scriitorului britanic.

Iar dacă primul capitol este dedicat „eticii empatiei literare”, iar aici este analizată pe larg „ficţiunea înţeleasă ca modalitate de imaginare a sinelui ca alteritate” (iar textele utilizate ca studiu de caz sunt mai ales „Ispăşire” şi „Sâmbătă”), cel de-al doilea are în vedere „lipsa de credibilitate şi adevărul ficţional” – sau, dimpotrivă, lipsa acestuia, aşa cum se vădeşte în „Câinii negri”, „Amsterdam” sau „Pe plaja Chesil”. Al treilea capitol al cărţii vizează problemele ridicate de o etică întemeiată pe adevărurile doar aparent imuabile ale ştiinţei contemporane, „Solar” fiind, în cazul acesta, romanul ce ilustrează ipoteza formulată de autoare. Ultima parte a studiului Monicăi Cojocaru este dedicată, în mod inspirat şi întru totul adecvat, „eticii autoreflexive” şi, deopotrivă, „eticii auto-reflexivităţii”, ce marchează, mai cu seamă la nivelul discursului metaficţional, romanele „Operaţiunea Sweet Tooth” şi „Ispăşire”.

Şi chiar dacă, aşa cum foarte bine subliniază autoarea, „la prima vedere, proza lui Ian McEwan pare mai puţin adecvată unei analize întreprinse din perspectiva eticii” (câtă vreme textele sale de început dau impresia unei totale lipse a ordinii morale care să organizeze discursul narativ), romanele ulterioare ale scriitorului britanic – mai cu seamă cele apărute începând din anii ʼ80 – demonstrează capacitatea acestui autor, atât de greu de prins în canoane şi care ignoră orice clişeu al interpretării, de a stabili o tot mai evidentă legătură între domeniul ficţiunii romaneşti şi tărâmul eticii, devenind, în acest fel, evident faptul că, aşa cum subliniază în finalul cărţii Monica Cojocaru, proza contemporană „poate fi etică, fără să se bazeze pe adevăruri absolute”. Dovadă, dacă mai era nevoie, că Mallarmé avea dreptate: „le monde est fait pour aboutir à un beau livre” [„lumea este făcută ca să ajungă o carte frumoasă”]. Dar şi că, aşa cum scria Vikram Chandra, citat în studiul de faţă, „lumea e o poveste pe care ne-o spunem nouă înşine despre lume”.