CULTURA ECONOMICĂ

Nota de plată pentru indecizii

Teodor Brateş

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf

 

Dacă un muritor de rând, bine intenţionat, doreşte să priceapă ceva despre actualele controverse pe teme de politică economico-socială (cei doi termeni nu pot fi despărţiţi deoarece reflectă relaţia dintre scop şi mijloc), trebuie să accepte că dezamăgirile sunt (vor fi) direct proporţionale cu aşteptările. Cine-i de vină?

 

Comunici, deci exiști! E suficient?

Erorile de comunicare produc pagube nu numai în sfera încrederii, ci efectiv în bani. Bunăoară, faptul că nu s-a precizat, de la început, că proiectata dublare a salariilor bugetarilor vizează nu acest an, ci întregul mandat electoral, până în 2021, a declanşat confruntări dure între participanţii la dialogul social, ceea ce a determinat o stare de incertitudine măsurabilă în diminuarea considerabilă a randamentelor activităţii pe aproape întreaga suprafaţă a sectorului public.

Se pot identifica lesne şi situaţii în care erorile sunt introduse deliberat, inclusiv în dezbaterile parlamentare, unii reprezentanţi ai opoziţiei însoţindu-şi criticile referitoare la majorările salariale cu propuneri de reducere a veniturilor bugetare (de pildă, introducerea unei cote unice de impozitare de… 10 la sută!).

Nu este exclus ca asemenea exemple să pară prea „tehnice”. În definitiv, pe salariatul bugetar îl preocupă, mai ales, câţi bani va primi luna viitoare, eventual în acest an, iar pe salariatul din sectorul privat – care nu poate fi indiferent nici faţă de cât câştigă angajatul la stat – îl interesează simultan şi măsura în care firma în care lucrează beneficiază de contracte cu autorităţile publice şi de stimulente fiscale cât mai mari. În plus, întru totul justificat, are exigenţe fireşti faţă de modul în care angajatul la stat îşi îndeplineşte obligaţiile din „fişa postului”. Cum s-ar spune, în calitate de contribuabil, nu vrea să dea banul pe ceea ce „nu face”.

 

Contrapunct și contrasens

Nu avem încotro: „încrengăturile” evocate se cer luate în seamă deoarece, în caz contrar, orice judecată de valoare este lipsită de o elementară bază de date, de cunoştinţe, iar confuziile se răspândesc rapid şi devastator. Presiunile vin din mai toate direcţiile, unele justificate, altele „inventate” în vederea obţinerii de beneficii necuvenite, fie că este vorba tot despre bani, fie despre capitalul de imagine (politică, socială, civică etc.).

În aceste circumstanţe, indecizia este starea de fapt şi de spirit cea mai păguboasă. Să privim realităţile în faţă: de exemplu, cursul leu/euro s-a deteriorat, neîndoios, mai ales sub influenţa convulsiilor legate de viitorul UE. Nu sunt puţini părerologii care afirmă că, acum, este momentul să renunţăm la obiectivul naţional (adevărat „Proiect de Ţară”) reprezentat de adoptarea monedei euro. Or, tocmai criteriile de convergenţă nominală, reală şi juridică impuse de apartenenţa la Zona Euro sunt cele care asigură o dezvoltare economico-socială sănătoasă, un progres efectiv în materie de calitate a vieţii. Se poate aprecia că îndeplinirea, în timp cât mai scurt, a respectivelor criterii ne va scoate mai repede din zona de periferie a Europei, indiferent cum vor evolua lucrurile în privinţa unei Uniuni Europene cu o singură sau mai multe viteze. Concluzia corectă se cere căutată şi găsită, în procesul decizional la nivel naţional, prin promovarea de soluţii legislative şi instituţionale consonante cu amintitele criterii de performanţă. O vom face, în primul rând, pentru noi.

Am evocat „presiunile” la care sunt supuşi „factori decizionali”. Dacă una dintre rezultante va fi pasul înapoi sau pasul lateral, în condiţiile în care cei vizaţi au totala convingere că au ales rezolvările optime, asemenea gesturi de slăbiciune, de deficit de tărie de caracter reprezintă o piperată „notă de plată” pe toate planurile.

 

Nimeni nu este profet în țara lui

Recentele confruntări parlamentare pe tema înfiinţării şi funcţionării Fondului Suveran de Investiţii şi Dezvoltare au concentrat numeroase teme de mare interes pentru prezentul şi viitorul economiei româneşti şi, implicit, pentru calitatea vieţii concetăţenilor noştri. Susţinătorii viziunilor ultraliberale au afirmat că este vorba despre „căpuşarea companiilor publice profitabile”. Prin astfel de afirmaţii se demolează mitul cultivat de aceiaşi talibani despre „statul care este cel mai prost administrator”, precum şi temelia demersurilor îndreptate spre sprijinirea capitalului privat autohton (în numele căruia – chipurile – „militează”). Sigur, unul dintre sporturile preferate, aici în ţară, este acela de a strica ceea ce funcţionează, de a „ucide” din faşă ideile bune. Aşa că nu poate fi respinsă nici ipoteza că preconizatul Fond ar putea să fie deturnat de la scopurile lui dezirabile, însă, în loc să ne concentrăm asupra instrumentelor menite să prevină derapajele, căutăm mereu teme de gâlceavă.

Culmea este că aşa-numiţii adepţi ai statului minimal s-au ridicat şi împotriva extinderii parteneriatelor public-privat, ca o altă modalitate de sporire a resurselor umane şi financiare prin care se poate dezvolta capitalul autohton.

Când vine vorba să se „dueleze” cu idei, cu principii, cu dovezi etc., respectivii combatanţi declară că pentru clarificarea lucrurilor trebuie (citez dintr-o publicaţie cu profil economic) „să fie înlăturat balastul reprezentat de limbajul de specialitate”. Fără îndoială, o comunicare adecvată impune apelul la un limbaj accesibil, dar niciodată până şi cele mai „populare” înjurături nu vor putea să înlocuiască argumentele şi contraargumentele. Este o temă de cultură economică pentru că, fără identificarea surselor de prosperitate reală, eşti lipsit de instrumentele cele mai utile pentru atingerea scopurilor propuse prin acţiuni eficiente.