CULTURA IDEILOR

Praguri ale realității

Andrei Marga

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf

 

Tema realității a revenit în avanscena reflecțiilor pe fondul creat de trei procese: diversificarea științelor, expansiunea sferei virtuale și cercetarea condiționărilor cunoașterii. Prin fiecare, ceea ce este real a devenit problematic.

Ne aflăm, totodată, ca ulterior născuți, după o seamă de praguri în conceperea realității. Ele ne despart ireversibil de concepția lui Aristotel, devenită bun comun al culturii în care trăim, potrivit căreia realitatea se suprapune cu referințele cuvântului „este”.

Pentru epoca noastră, totul a început când Franz Brentano („Despre multipla semnificație a existentului la Aristotel”, 1862) a deschis întrebarea privind existentul în sens propriu. Pentru a lămuri posibilitatea „înțelepciunii”, el a procedat la elucidarea semnificației existentului (în „o plantă este”, „un om este”, „nu există pătrat rotund” etc.). Charles S. Peirce („Probleme nucleu ale pragmaticismului”, 1905) a mutat accentul discuției de pe factual pe ceea ce este condițional existent și a lărgit conceperea realității: aceasta este rezultatul inferențelor ipotetice operate de comunitatea nelimitată, care devine astfel subiectul cunoașterii. Gottlob Frege („Fundamentele aritmeticii”, 1879) a distins între raportarea la obiecte și raportarea la concepte (numărul este exemplu al raportării la concepte), a distins între semnificație și sens și a inaugurat abordarea conceptelor ca funcții propoziționale. Discuția despre realitate nu se mai desparte de matematică. Edmund Husserl („Cercetări logice”, 1900-1901) a argumentat că acea componentă transcendentală a cunoașterii lumii, indicată de Kant, trebuie aprofundată. Numărul însuși este o „sinteză”, un act unificator, de ego cogito pur care procedează intențional. Bertrand Russell („Paradoxurile logice”, 1905) a atras atenția asupra erorilor de natură logică strecurate chiar în matematică și a observat limita posibilităților de asertare cu sens: un întreg nu poate conține elemente ce se definesc prin el însuși. Martin Heidegger („Ființă și timp”, 1927) arăta că problema Ființei nu se poate elucida înainte de a elucida felul de a ființa al celui care își pune această problemă. Cuvântul „este” rămâne afectat de existența celui ce se întreabă. Max Horkheimer & Theodor W. Adorno („Dialectica iluminismului”, 1947) au deschis întrebarea asupra statutului raționalității pe care ontologia o îmbrățișează. Aceasta nu mai poate fi indiferentă la asumpții și consecințe. Ludwig Wittgenstein („Cercetări filosofice”, 1953) a arătat că tabloul realității se formează înăuntrul „jocurilor de limbaj («Sprachspiele») ale celor care comunică și depinde de acestea”. Hans Georg Gadamer („Adevărul și metoda”, 1960) a atras atenția asupra învăluirii inevitabile a cunoașterii în limbajul creat de tradiție. Michel Foucault („Ordinea discursului”, 1971) a citit în aserțiunile despre realitate urmele „tehnologiilor” controlului. David Lewis („Contrafactuali”, 1973) a interpretat condiționalii limbajului în termeni de lumi posibile, construite în funcție de asumpții modale. Adevărul este necesar când este adevăr în toate lumile posibile. Jürgen Habermas („Teorii ale adevărului”, 1973) a delimitat condițiile – inteligibilitatea propoziției, veracitatea vorbitorului, justețea interacțiunii, adevărul conținutului propozițional – sub care stă stabilirea discusivă a adevărului. Richard Rorty („Solidaritate sau obiectivitate?”, 1985) a găsit anumite „proceduri familiare de justificare” pe care o cultură le folosește și care îi condiționează conceptualizările.

Sunt deja multe inițiative recente în stabilirea realității, dar cele menționate rămân veritabile praguri. Se poate proceda naiv, punându-le în paranteză, și parțial, luându-le în seamă selectiv. Se și procedează adesea astfel. Numai că proceduri naive dau concluzii fragile, după cum proceduri parțiale dau cultură fragmentată.

Este clar că despre realitate se poate vorbi doar cu precauții. Sunt astăzi încercări binevenite de a prelua aceste praguri și de a înzestra cultura timpului nostru cu ontologia a cărei nevoie o resimte tot mai acut. Sub povara precauțiilor, cea mai nouă dintre acestea (Markus Gabriel, „Sinn und Existenz” [„Sens și existență”] (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2016) scindează realitatea în „câmpuri («Felder»)” nenumărate, fiecare având încorporate criterii proprii de adevăr și de sens, și-și asumă din nou restricția formulată de Kant de a mai discuta realitatea cuprinzătoare. Acesta s-ar aborda doar dintr-o nevoie subiectivă, ce rămâne fără susținere din partea unei necesități obiective.

Sunt de părere că, oricât ar părea de învechită, discuția despre „întregul” realității este oportună și trebuie reluată. Adevărul și sensul unui adevăr sau altul pot fi specifice unora dintre „câmpuri”. Dar nu putem face față nevoii de a elucida sensul până la capăt fără raportarea la „întreg”. Nici sensul propozițiilor, nici sensul sistemelor conceptuale, nici sensul vieții, nici sensul istoriei și nici sensul lumii nu ne sunt accesibile altfel.