CULTURA LITERARĂ
Revanşa lipovenilor
Alexandru Agache
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf
Tudor Ganea, Cazemata, Editura Polirom, Iaşi, 2016
Într-un context al literaturii tinere pentru care autenticismul şi biografismul sunt încă sacrosancte, a scrie proză fantastică poate părea un demers excentric, eventual compatibil cu relegarea în sfera anonimatului. În condiţiile acestui inhibator operant, ne-am putea întreba cam ce ar face posibilă, azi, apariţia unui autor ca Tudor Ganea. Păi, spre exemplu, fericita lipsă a unor asemenea „calcule de impact” şi subsecventa neînțelegere a riscurilor unei atari expuneri. Mai exact, o poziţie exterioară universului literar, care să favorizeze fie apariţia unor formule noi, fie reactualizarea altora care păreau demult epuizate.
Interesant este şi cum alogenitatea, care plasa demersul sub spectrul unei viitoare receptări circumspecte, s-a putut converti, în cazul „Cazematei”, într-un real succes de critică, premiul pentru debut al Clubului de lectură „Nepotu’ lui Thoreau” şi premiul pentru prozatorul anului 2016, la Gala Tinerilor Scriitori, fiind doar primele obţinute de arhitect. Unii s-ar grăbi să pună entuziasmul cu care a fost primit romanul pe seama unei suprasaturări de ego-ficţiunile publicate în ultimii cincisprezece ani de Polirom. Nimic mai fals, deoarece douămiiştii au reuşit, în ultima perioadă, să ofere o proză a cărei valoare, pe bună dreptate, a devenit recunoscută şi de către criticii mai puţin apropiaţi generației lor. „Nevoi speciale”, „Soldaţii”, „Boddah speriat”, „Uranus Park” şi recentul „Interior zero” al Laviniei Branişte sunt exemple care ranforsează ideea unei formule aflate în plin proces de maturizare. Este adevărat că romanul lui Ganea, care inevitabil se individualizează într-un atare subcâmp de creaţie, ar fi putut impresiona tocmai prin depăşirea unui orizont de aşteptare determinat, însă acesta se impune conştiinţei critice, aşa cum am mai spus, nu speculând un proces de emaciere a formulelor autenticiste, ci, dimpotrivă, forţând în interiorul lor, prin indiscutabila sa valoare, o breşă tocmai atunci când acestea par să fi oferit, prin Lavinia Branişte, unul dintre cele mai bune romane din 2010 încoace.
Realismul magic
Asemenea lui „Django Unchained” sau „Inglorious Basterds”, „Cazemata” poate fi citită şi ca o „naraţiune compensatorie”, care inversează la nivelul ficţiunii istoria oprimării unei populaţii minoritare. Aici, diegeza este sublimată într-un scenariu fantastico-alegoric despre lipoveni, etnie cu o cultură profund comunitară şi izolaţionistă. De altfel, „Cazemata” poate fi înţeleasă şi ca o metaforă a felului în care staroverii din spaţiul românesc au atenuat traumatizantele procese de dispersie şi dezrădăcinare la care au fost supuşi prin reconstituirea universului natal în diversele spaţii ale strămutării.
Nu cred că putem vorbi la Tudor Ganea despre (neo)realism magic, cu toate că eticheta, agreată inclusiv de către autor, a fost deja pusă în circulaţie. De altfel, cu excepţia notabilă a primelor pagini, până la intrarea în scenă a inspectorului de poliţie pare că am avea de-a face mai degrabă cu un neo-naturalism aldulescian, asezonat cu doar câteva elemente fantastice. Pare, deoarece realitatea va recula treptat, până când nu va mai ajunge să joace decât rolul unui suport extrem de fragil pentru ceea ce va deveni un fantasy în toată regula. De altfel, înscrierea „Cazematei” în tradiţia unor proze ca „Lostriţa”, „Pescarul Amin”, „La Ţigănci” sau „Şarpele” poate fi acceptată doar cu menţiunea upgradării fantasticului la resursele imaginare pe care actualele tehnologii le pun la dispoziţia pasionaţilor de filme sau animaţii 3D. Realism magic cu lipoveni întâlnim în „Galeria cu viţă sălbatică”, însă, acolo, spre deosebire de romanul lui Ganea, răscumpărarea ritualică a crimei prin jertfa morunului nu perturba un raport echilibrat de forţe dintre natural şi supranatural. Totuşi, un element de convergenţă cu povestirea despre Jurilofca l-ar reprezenta explorarea zonelor mai eretice ale comunităţii, în interiorul cărora au supravieţuit mai multe practici precreştine. Să nu uităm că despre cei „ademenţi cu feribotul” familia lui Coco află de prin satele vecine că sunt „sălbatici” şi „suciţi”. Însă asta nu îl împiedică pe Ganea să speculeze alegoric exact trăsăturile generice pe care imaginarul românesc le-a înregistrat despre lipoveni: vitalitatea ieşită din comun, transpusă în violenţă exacerbată sau insaţietate sexuală, animismul, ihtiomorfismul, mentalitatea insulară, obiectivată în ecotopia din finalul textului sau chiar comunitarismul radical. De altfel, staroverii, protagonistul colectiv al romanului, par să fie plăsmuiţi din acea materie inteligentă ale cărei particule împrăştiate au proprietatea de a se coagula până la recompunerea în starea iniţială.
Staroverii
Tudor Ganea reuşeşte cu maximă abilitate să capitalizeze în plan alegoric toate aceste atribute ale extra-ordinarului. Un exemplu relevant în acest sens l-ar reprezenta absenţa copiilor din registrele primăriei. Dacă în plan istoric, aceasta captează o realitate cât se poate de punctuală, mai exact necunoaşterea pentru mult timp a numărului staroverilor, din cauza sustragerii lor de la înregistrarea în actele stării civile pe care le percepeau ca pe nişte catastife malefice, în logica povestirii fantastice, lipsa din listele de recensământ indică o geneză aparte.
Prin dezinteresul faţă de verismul actual, Tudor Ganea reprezintă pentru prozatorii între 25 şi 40 de ani ceea ce Radu Jude este în noul val al cinematografiei româneşti, un element puternic contrastiv, provocând o fisură într-un climat destul de omogen. Dincolo de câteva scăpări inerente oricărui debut, şi mă gândesc aici în primul rând la uniformizarea vocilor personajelor (de la Olube până la comisarul Petrovici, toate folosesc acelaşi argou lubric-marinăresc), primul său roman, unul remarcabil, produce anumite dileme: va fi speculată această breşă şi de către alţi autori? Ar putea, de asemenea, apărea în viitorul apropiat tendinţa creării unor breşe concurente, încercându-se astfel evadarea din aşa-zisul minimalism contemporan? Va miza Ganea de acum înainte pe un gen în care deja a excelat sau, intrând în jocul literar şi acceptându-i cutumele, va încerca cu totul altceva, de ce nu, poate chiar o autoficţiune hiperrealistă?