CULTURA LITERARĂ

Random Acces Poetry

Ovio Olaru

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf

 

 

Vlad Moldovan, Glitch, Editura Charmides, Bistrița, 2017

Vlad Moldovan e o figură destul de cunoscută în mediul literar românesc. Niciodată căzut în underground, totodată nici pe deplin constant în activitatea literară, având o distanță de patru ani între debut și cel de-al doilea volum, respectiv de cinci între cel din urmă și cel de față („Glitch”, 2017), el și-a creat cu timpul un adevărat cult, poetic și biografic deopotrivă. Însă problema care survine în tratarea critică a unor astfel de poeți este tocmai complementaritatea ineluctabilă dintre operă și persoană, dintre poezie și anecdotă. Fiindcă e clar că Vlad Moldovan impune prin nume, fără a impune în mod necesar și prin receptare. Iar acest vid de receptare se datorează, cel mai probabil, situării temporale problematice și relativului decalaj al încadrărilor generaționiste pe care aceasta îl aduce cu sine.

Douămiist prin vârstă și formare, autorul deschidea prin debutul său din 2008, „Blank”, porțile unei noi sensibilități, tinere și exotice, care a dat, cu timpul, forma și imaginarul întregului postdouămiism (pentru teoretizarea provizorie a postdouămiismului, a se consulta dosarul coordonat de Alex Ciorogar în numărul 10/2017 din revista „Cultura“). Într-o anume măsură pierdut între generații, el a fost recuperat ca influență de poeții debutați după 2010, poetul clujean împărtășindu-le total sensibilitatea. E foarte clar că discursul de la debut se situează polemic atât față de douămiismul greu, cât și față de neoexpresionismul unui Teodor Dună sau Dan Coman, precum remarca Daniel Cristea Enache într-o cronică la „Blank”: „Fără convulsionări ale ființei și intensificări vizionare ale unui raport conflictual, tragic cu lumea, blank-urile lui Vlad Moldovan sunt lipsite de orice accent dramatic”. Absența acestui nucleu conflictual și a stridențelor de viziune semnala, în 2008, emergența unei estetici pentru care relevante nu erau valoarea de șoc și mutațiile biografice, ci detașarea fals-contemplativă, fulgurantă și dezumanizată. „Creatura de neon/ unduind din crengi” și „soarele cu încetinitorul” impuneau coordonatele unei staze dezangajate sau care, blurată în perspectivă, devenea post-angajată, eludând toate ipostazele autocompătimitoare sau încărcate de vizionarism gratuit ale predecesorilor poetici. Alex Goldiș nota, referitor la cel de-al doilea volum, creșterea mizelor, cu observația că limbajul frust al douămiismului – sau ceea ce reprezenta, în 2012, coada de cometă a generației – se vede amenințat de dezinvoltura unui limbaj presărat cu arhaisme și expresii față de care noii poeți s-au distanțat cu rușine.

E relevantă aducerea în discuție a tuturor volumelor tocmai în măsura în care ele alcătuiesc un portret omogen de autor. Mai mult decât să constituie o evoluție, „Dispars” reprezintă o adăugire necesară pentru debut, la fel cum „Glitch” nu e mai puțin decât o rafinare până la capăt a poeticii. Iar comun celor trei volume nu e numai insolitul titlurilor („Glitch” fiind continuarea firească de la „Dispars”, care la rândul lui venea natural după „Blank”), cât această suprasaturare cu trip, calcularea atentă a efectului prin tăierea versurilor, muzicalitate și rime gratuite. Departe de a avea în spate un program calofil, „Glitch” e un exercițiu de scriere digitală comme il faut, încărcat de englezisme și imagini efemere, secționate lucid. Rizomatic și modular, volumul se constituie ca încheiere firească a drumului care pornește de la blank-ul biografic, trecând prin imaginea pe jumătate coagulată și ajunge la glitch – eroarea digitală, viziunea conștient sabotată.

Deschizând o paranteză, era evident felul în care Alex Văsieș topea în „Instalația” atmosfera alienată și exotică predilectă lui Vlad Moldovan. Însă diferența esențială este cea a tipului de discurs. Aproximativ aceeași estetică ia în cazul celor doi poeți forme diferite. Dacă Văsieș e un poet discursiv, susținându-și viziunile prin construcții narative, autorul de față a luat dintotdeauna drumul notației minimale și al cadrelor esențialiste. Tocmai prin acest refuz, el nu cade în tentația imaginilor ample și a declarațiilor ultimative – chiar dacă la Văsieș, angajarea plenară era dusă până la patetism și kitsch, unde primea o altă rezolvare, prin asumare. La amândoi însă forma fixă se vede topită în versul liber, frizând intertextul prin concesiile sintactice aduse ritmului: „durerea nu robește/ paloarea iese castă/ cu irizări plăpânde/ spre sufletul cel frânt./ comorile din lujeri, brândușe de pe dealuri/ electric luminateʼs/ de-a fulgerului valuri/ străjeri dʼeternă moarte/ și clipe ferecate/ din când în când în cânt”.

Vocea din „Glitch” e cel puțin paradoxală: când extrem-tehnicistă, lucrând cu modulații clasice, când laxă și delirantă, ducând discursul în zona dicteului automat. Ceea ce primează nu este viziunea, ci imaginile succedate rapid și nediferențiat sau livrate numai pe jumătate, după o logică onirică. Avem de-a face cu o poetică descriptibilă numai în convenția sentimentelor și impresiilor globale, abstracție făcând de conținut. Fiindcă neajunsul cel mai facil de imputat volumului este tocmai nonsensul. Solicitant la lectură și fracturat logic, textul impune prin construcțiile nominale și sintaxa capricioasă („pilaștrii turquaz/ împrejmuiți de gresie./ Regiuni stagnante fără patrimoniu/ traversate de tril.”) o dinamică fluidă, glitchuită, fără pretenția soluțiilor definitive. Iar tocmai acesta este programul lui.

Dincolo de trăsăturile intrinseci, încadrările se impun de la sine. Cartea posedă toate semnele culturale ale noii generații: poeme-mix, jocuri textuale post-ironice și o înclinație spre decor baroc-kitschos („ieși din cețuri/ de haznale/ ele atârnă fără sorginte/ pe pâraie captatoare/ curcubee chemicale./ Între schimburi-chihlimbar și azot în/ nimburi.”, „perdea diamantină”) care confuzează instrumentele criticii tradiționale. Reticența abordării e firească: secvențe precum „spectro pe dealurile din depărtare” și „un set în mecanica celestă”, deși conțin imagini puternice, sunt aglomerate fără discernământ și refuză orice raportare analitică. Dincolo de lectura impresionistă, tentată să rețină din „Glitch” numai versurile cu portanță largă, pescuite aleatoriu din fiecare poem, e clar că tocmai în textele care nu urmează logica haotică a scrierii automate și păstrează retorica la un ermetism minimal, poetul iese cel mai bine. Însă un poem precum „Răpit” e memorabil nu numai fiindcă își păstrează consecvența tematică, ci pentru că deschide o lume inteligibilă. De unde carența esențială a volumului, aceea că e în mod programatic realizat fără vreo considerație pentru cititor („am tripul meu idiosincratic și aberant“), radicalizând până la autism subiectivitatea auctorială și izolând-o în proces. Iar întrebarea care se ridică este în ce măsură își păstrează astfel de volume relevanța peste ani.