CULTURĂ ȘI SOCIETATE

Boom-ul demografic și istoria recentă.

Dinamica generațiilor, o cheie în explicarea ascensiunii radicalismului

Nicu Ilie

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 13 (569), 30 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-13-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_569.compressed.pdf

 

Toate statele lumii au întâmpinat probleme sociale grave la intrarea și la ieșirea din piața muncii a generațiilor „baby boom”. În România, cea mai numeroasă generație din toate timpurile a fost (și probabil va rămâne) cea a „decrețeilor”, anii 1967-1982, imediat după intrarea în vigoare a decretului 770/1966, care interzicea avorturile și descuraja contracepția. Rata fertilității, prin măsuri administrative, a fost crescută de la 1,9 copii pe familie la 3,7 copii pe familie (1), cu un număr de 2 milioane de nou-născuți în perioada 1967-1972, când a fost atins vârful sporului demografic.

În România, generația „boomerșilor” a fost mai târzie cu 30 de ani decât în țările occidentale, unde fenomenul s-a manifestat natural, fără a fi forțat administrativ, imediat după război, în anii 1948-1955. În Vest, această generație a ajuns la maturitate în anii 1960-1970, de aici și amploarea și forța protestelor antiestablishment din 1968 și anii care au urmat. Caracteristice unei generații boom sunt efectele economice, culturale și sociale radical diferite de generațiile precedente și succesoare (2). Pur și simplu, cadrele preexistente ale nivelului pieței muncii (dar și ale pieței ideologice), calibrate pentru societăți stabile, cu intrări/ieșiri echilibrate, se dovedesc insuficient de elastice pentru generațiile supranumerice, iar acest fapt duce la reechilibrări catastrofice, cu salturi bruște și comprimări ale timpului tehnologic și ideologic, care se concretizează în mișcări sociale și politice ample. Acest efect de distorsiune a mediului prin amplificarea lui forțată, care ia accente dramatice în politică, este mai ușor de analizat în economie, unde creșterea demografică, raportată la un bazin non-elastic de resurse, a dus la o inflație structurală, la una financiară, la dispariția etalonării metalice a monedelor (3), la redefinirea randamentului prin creștere, la noi reguli de distribuție, la standardizarea produselor, echipamentelor și chiar a proceselor sociale, în contextul în care accelerația timpului public a produs o diversificare a paradigmelor și modelelor. Constrânse să intre în canoane inadaptate, generațiile supranumerice provoacă un spor de competitivitate, dar duc și la accelerări browniene (pe care științele politice le numesc mobilitate economico-socială), concretizate (printr-o altă abstracțiune din fizică) în creșterea „temperaturii” sociale, ceea ce accelerează, suplimentar, vitezele indivizilor.

Sporul brusc de competitivitate și dinamică este însă greu absorbit de generațiile precedente, obișnuite cu evoluții lente și cadre stabile, ceea ce provoacă fricțiuni și sfârșește prin a opune aceste generații, care dețin establishment-ul, și cele dinamice, care au nevoie de un alt establishment, dispus el însuși la viteze superioare. Acest conflict e inerent și duce la diverse grade de violență socială pe care niciun stat n-a știut să le evite sau n-a avut puterea să o facă (4).

 

După „veri tumultuoase”, „iarna demografică”

Nici ieșirea generațiilor boom din piața societății active nu este lipsită de grade de violență. De această dată, accentul pică pe sustenabilitatea sistemelor publice. Sistemul de pensii, o instituție iluministă de secol XIX, s-a bazat constant pe extinderea populației, respectiv pe intrarea mai multor contributori în piața muncii decât ies din aceasta. Pe același model s-au fondat și celelalte sisteme de asigurări sociale (5). Problema specifică a generațiilor supranumerice este că sunt succedate de generații mult mai reduse cantitativ, deci raportul între pensionari și cei activi social tinde spre unu la unu, ceea ce ar însemna că unui pensionar îi revine contribuția la fondul de pensii plătită de un salariat. În România fenomenul este observabil și se va agrava radical începând cu 2030.

Scăderea natalității, care urmează boomerșilor, este etichetată, cu o metaforă agricolă, „iarna demografică”. Acest fenomen a fost descris după 2000, începând cu țări ca Franța, statele nordice (unde s-a și impus expresia), Marea Britanie, Olanda. În toate acestea, fenomenul baby boom s-a manifestat începând cu 1946.

Un indicator cheie în această analiză a efectelor este gradul de dependență, concept ce exprimă raportul dintre grupele de vârstă inactive economic (sub vârsta de muncă și peste vârsta de pensionare) și grupele de vârstă active. La nivelul Uniunii Europene, cea mai mare rată de dependență este în Franța, de 60%, în condițiile în care vârsta medie este de 41,2 ani. În urmă cu aproape un deceniu, Franța a pornit o politică de susținere și stimulare a natalității, una dintre cele mai bune la nivel UE, care dă rezultate și a dus rata natalității peste cea a mortalității, permițând, în circa 20 de ani, înlocuirea naturală a populației, inclusiv în activitățile sociale. Alte țări europene care au o rată a dependenței de peste 50% sunt Marea Britanie (55%), Italia (56%), Spania (50,8%), Germania (52%), Grecia (56%). În toate aceste țări vârsta medie tinde spre 50 de ani. Începând cu 2015, Statele Unite intră și ele pe listă, fenomenul baby boom fiind mai întârziat cu un deceniu peste Ocean față de Europa Occidentală.

Stimularea natalității este una dintre măsurile posibile. Dintre țările cu o demografie precară, politicile de acest tip au prins în Franța, Regatul Unit și statele nordice, dar nu și în cele mediteraneene. Chiar și acolo unde a avut succes, rata natalității este mai mică în populațiile majoritare decât în cele minoritare.

Toate aceste state dezvoltate au avut posibilitatea să-și compenseze „iarna demografică” prin acceptarea unor imigrației masive, transparente sau netransparente. Fenomenul, cum era și firesc, este predominant unul urban, iar scara crește proporțional cu magnitudinea urbană. Efectul advers al acestei migrații a fost unul cultural. Nou-veniții, a căror origine este în state sărace și foarte sărace, unele aflate încă în Evul Mediu, altele la începuturile modernității, au creat hiatusuri în modelul cultural majoritar și au provocat intrarea acestuia în defensivă. Fenomenul fusese compensat, în perioada de dinaintea recentei crize economice, prin mecanisme patrimoniale (financiare și imobiliare) ce ofereau o poziție superioară deținătorilor de active, care erau localnicii, în fața nou-veniților.

Deprecierea acestui patrimoniu și stabilizarea lui la valori net inferioare a ruinat în bună măsură privilegiul economic al localnicilor și i-a coborât pe aceștia la același grad de concurență cu nou-veniții. Aceasta este cheia unor fenomene politice precum Brexit-ul, ascensiunea suprematismului american, a naționalismului și a antiunionismului în Europa. Domeniul politic a rămas ultimul privilegiu al nativilor în fața celor nou-veniți; iar populațiile cu drepturi politice, care sunt cele native, îl folosesc (fără prea multe preocupări pentru echilibrele macro ale economiilor) în scop vindicativ. Din nou, în aceste fenomene, este vorba de o proastă calibrare între cadrele și conținuturile sociale, de această dată cadrele fiind prea ample și conținuturile alterate.

 

Contrafazele românești

În România, boom-ul (pe piața activă) și „iarna demografică” s-au instalat simultan. Revoluția română a coincis cu intrarea pe piața socială a generației baby boom. Ea nu a fost însă succedată de reformarea cadrelor economico-sociale, ci de un colaps al lor. Politicienii care au venit la putere în deceniile următoare au fost incapabili să înțeleagă noile orizonturi și să găsească un mix echilibrat între patrimoniu și noile valori cultural-politice. La aceasta s-au adăugat (ca și în cazul Revoluției)  cauze externe, ale căror dinamică și orizont de stabilitate au fost, și ele, greșit interpretate. Răspunsul economico-social nu a fost, așadar, convertibilitatea structurilor economice și sociale, ci degradarea și pulverizarea lor până la stadiul precapitalist și reconstrucția de acolo: demolarea întreprinderilor, pensionarea forțată a muncitorilor de vârsta doua, disoluția proprietăților agricole la stadiul de microexploatații, ruralizarea populației proaspăt urbanizate, construcția capitalului prin micul trafic de frontieră și prin parazitarea vechilor întreprinderi de stat, favorizarea unor jocuri piramidale care să accelereze concentrarea de capital, utilizarea în același scop a falimentului bancar.

Generația supranumerică nu a avut astfel cadre economico-sociale pe care să le forjeze, ca în alte state, ci a fost nevoită să fugă în întâmpinarea și în evitarea diverselor colapsuri sectoriale. A fost, deci, prima favorizată de debușeul apărut prin deschiderea granițelor și posibilitatea de a munci (transparent sau netransparent) în străinătate. În prezent, cu puține excepții regionale și sectoriale, cea mai mare parte a boomerșilor români sunt plecați în străinătate sau au fost plecați și s-au întors.

Dacă statul român a avut prea puțin de profitat de pe urma accelerării timpului social (fenomen caracteristic ascensiune generațiilor supranumerice), a avut, în schimb, de pierdut prin dezactivarea categoriilor sociale de vârsta a doua și prin dezurbanizarea lor. Deși la vârste active în practica generală economico-socială, aceste generații au fost expulzate în pasivul societal, necesitând pentru a subzista întreținere din partea statului sau autodefinirea unor mecanisme economice artizanale. Reflexul cultural-politic al acestei treceri în pasiv a acelei generații este multistratificarea culturală a societății autohtone, definită generic sub eticheta interbelică a „celor două Românii” (exprimând acum un alt conținut ideatic), generalizarea disonanțelor etice și radicalizarea disparităților de timp cultural între variile secvențe societale.

Dinamica generațiilor este un factor fundamental al evoluției societăților. Alături de alte fenomene de un calibru similar – precum creșterea lichidității tuturor formelor de patrimoniu mobil (cu sau fără suport fizic) prin intermediul convertibilității comerțului internațional și al intertraductibilității; triumful mașinilor, cu mutarea ocupării din sectoarele primare în cel terțiar; apariția tehnologiilor postindustriale (polimerii, reciclarea, cibernetica), având ca efect creșterea ferestrei de resurse naturale utilizabile – dinamica generațiilor dă una dintre cheile majore ale ciclurilor culturale, economice și ideologice actuale, de la globalizare la radicalizare.

 

Note:

1) În limbajul statisticii perioadei comuniste, rata fertilității este exprimată în număr de copii pe femeie (!), nu pe familie, întrucât, din motive ideologice și cutumiare, comuniștii nu puteau accepta familia monoparentală ca formă licită de familie.

2) Există diferite încercări, originare în pshihosociologie, care tind să descrie generațiile pe axe comportamentale, ca și cum ar exista un psihism al acestora, nu un șir de reacții comportamentale – răspuns adaptativ la presiunile mediului economic și ale celui tehnologic.

3) Ca expresie a disparității între lumea fizică, exprimată prin etalon, și lumea trans-fizică, exprimată prin constructe culturale și politice.

4) O excepție poate fi considerată China, unde există două generații boomers, una ajunsă la 50 de ani, cealaltă apropiindu-se de 30. Pentru ambele intrarea pe piața muncii a fost scutită de „revoluții culturale”, explicația probabilă fiind instrumentalizarea de către stat a avântului competitiv al acestora și convertirea lui într-un comerț internațional agresiv. De reținut că a doua generație încă nu și-a epuizat potențialul de a produce distorsiuni cultural-politice.

5) Schema nu diferă, în esență, de cea a jocurilor piramidale.