CULTURA ANTROPOLOGICĂ

 Despre lux și alte nimicuri. O „Cronică de mode pariziene” de la 1863

Liliana Burlacu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 13 (569), 30 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-13-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_569.compressed.pdf

 

 

Lectura unei cronici de mode din 1863 oferă, dincolo de intuitiva savoare a unei panoplii vestimentare devenite istorie, sentimentul reconfortant al continuității. Astfel, delicata dantelă de Chantilly reprezintă o marcă a eleganței și pentru toaleta fiicei lordului Cowley, ambasador al Marii Britanii la Paris, subiect „monden” în paginile „Amicului familiei” acum un secol și jumătate, și pentru vestimentația ducesei de Cambridge, Catherine, din iconica revistă contemporană „Vogue”.

Pentru Constanța Dunca (Constanția de Dunca), directoarea și proprietara „Amicului familiei” (1863–1865, 1868), moda e doar parte dintr-o paletă diversă de preocupări, pe care „Cronica Bucureștilor” le dezvăluie. Printre acestea se numără modernizarea sistemului de canalizare, organizarea de expoziții de manufacturi, exploatarea zăcămintelor subterane, reglementarea prețului postavului, un amendament la gratificația pentru opere utile ș.a. „Proiectul presentat Domnitorului și camerei asupra educațiunii populare a fetelor în România” este una dintre realizările cel mai des invocate ale autoarei.

Cei care au afiliat-o pe Constanța Dunca feminismului din România începutului de veac XIX, au nesocotit spiritul reformator al cronicii sale dedicate modei, considerând eleganța drept unica ei miză. Prezența acesteia încă din primul număr (15 martie 1863), caracterul permanent, semnătura ce se substituie tradiționalelor inițiale cu prenume feminine sugestive, toate denotă importanța pe care titulara i-a acordat-o în economia publicației.

Indubitabil, punctul forte îl reprezintă corespondența cu două dintre casele de modă pariziene – cea a lui Henry Moncouet, respectiv aceea a d-nei Maugat. Cu toate că postumitatea n-a reținut niciunul dintre aceste nume, clientela lor selectă, respectiv cartierele cărora le aparțin – St. Germain și St. Honoré – ne îndreptățesc să le considerăm adevărate maison de haute-couture.

Cronica domnișoarei Dunca nu concurează revistele de specialitate existente în epocă („Petit courrier des dames”, „La Mode”, „Le Moniteur de la mode”, „La Mode illustrée”), dar pentru un studiu istoric al modelor pariziene și, în egală măsură, al mentalităților românești raportate la fenomen ori la comportamentul aferent al publicului feminin, ea poate fi profitabilă în informații.

Modalității prin care titulara marchează două dintre mărcile genului – bunul-gust și noutatea – nu-i lipsește originalitatea. Lexicală, în primul rând, abundența terminologiei derivate din corespondența în limba modei, franceza („ruche”, „barburi”, „bride”, „parură”, „rotundă”, „a adorna”, „corsage suissese” ș.a.), făcând anevoioasă valorificarea actuală, dar reflectând o realitate autohtonă care, la mijloc de veac XIX – cel puțin în privința toaletelor de bal și a pălăriilor de damă – e pronunțat îndatorată Franței. Doar reiterata recomandare a „Casei Alexianu” – „lipscan de mode” autohton – se încadrează programului de generos patriotism al semnatarei.

 

Luxul – o necesitate

În plin proces de democratizare a modei franceze, precizările liminare ale cronicii românești abordează, deloc întâmplător, caracterul civilizator și progresist al luxului, fără a insista asupra modului în care acesta „înalță artele” sau „inspiră sufletul uman”, ci idealizându-l, în maniera lui Voltaire, ca sursă a progresului industrial, stimulând economia și forțele de producție. Asociat modei, luxul rămâne o necesitate, iar prin extensiune, oferind locuri de muncă, o caritate. Apelul adresat de către D-ra Dunca elegantelor bogate trebuie privit în acest context: „Adornă-te nobilă avută cu dantele cele mai grele, cu pietrele cele mai scumpe, cu stofele cele mai noi și fii mândră de dânsele; prin ast mod faci cea mai generoasă caritate”.

Binomul lux-realitate guvernează imperativele decenței impuse de semnatară. Exhibările fastului sunt condamnate fără drept de apel.

Delimitările primesc un plus de pregnanță când e vizată vestimentația, barometru social major în epocă. Segmentului căruia îi este destinată cronica – acela al „femeilor oneste și filielor de familie” – nu-i lipsește determinarea de a nu se lăsa confundat cu oricare altă categorie, îndeosebi cea a „femeii echivoce”. Constanța Dunca amendează inadvertențe precum excentricitatea (pălării„de o înălțime monstruoasă”), inadecvarea la momentul zilei sau la eveniment („rochii cu coadă d-un cot pentru strade și grădine” sau„ornate cu Bruxelles și Chantilly pentru toate zilele”), stridența („culori vii ca magență, solferino, paille, verde Isly”) sau accesorizarea inadecvată („diamante, pene, catifele, în profusio la fiecare ocazie”).

Din același capitol al exagerărilor, cronicara decupează grotescul ținutei de plimbare a româncelor și modul lor impropriu de a investi unde distincția este reprezentată de simplitate. În timp ce tabloul „preumblării la Șosea „își păstrează savoarea, sentința rămâne categorică: „Acele rochii roz de tafta cu tunice, acele volane de dantelă, acele piepturi nude, acele morele albe broșate cu aur și albastru, acele rochii netârabile de greutatea atlasului, bizonului, panglicelor, dantelelor, franjurilor, volanelor ce amestecate la un loc, le adornă [împodobește] de sus până jos; cu aceste sulimanuri roz, alb, negru și stacojiu ce acoperă fețele, aceste toate țin de sălbăticie”. Cronicarul valorifică valențele moralizatoare ale textului: „Eleganța, bunul gust nu constă în scumpetea, în bogăția veșmintelor; a ști a se îmbrăca este a ști în ce ocazii, ce veșminte se poartă”.

 

Costul eleganței

Nu în promovarea obstinată a unui ideal de frumusețe și de bun-gust rezidă noutatea și dificultatea, totodată, redactării cronicii de mode pentru Constanța Dunca, cât în descoperirea mijloacelor prin care acesta poate fi atins în mod diferențiat. „Elegante avute” – „elegante neavute”, iată termenii ecuației dilematice a d-nei Meugas, specialistul la a cărui autoritate cronicara face apel. Epistolarul celor două revelează aceeași preocupare: „Dois-je vous mettre au courant de ce que porte la femme à cent mille livres de rente et ce que porte aussi celle qui vit de six, huit, dix ou quinze mille francs d’appointements de son mari?” […] „– Dites, dites, Madame, comment peut-on se rendre tout aussi belle avec une toilette de cent fr., que si l’on en portait une de dix mille” („Voiești d-ta să știi ce poartă femeia cea cu 100 [de] mii livre (300 000 lei) venit și aceea ce viețuiește cu șase, opt, zece sau cincisprezece mii [de] franci, salariul bărbatului său? […] Doamna mea, spune, ce poate purta femeia care nu voiește a cheltui decât o sută [de] franci pe un veșmânt și să fie atât de belă ca și cea cu veșminte de zece mii [de] franci?”).

Totuși, cronica de modă a „Amicului familiei” se pliază pe realitățile locale. Autoarea abordează toalete autohtone ce surclasează prin modestie pe acelea pariziene: de la cinci sute de galbeni, la cincizeci, cincisprezece, cinci sau chiar „mai puțin”. Printre rarele piese vestimentare „promovate” se află „rotonde de cașmir regal brodate cu mătase” – la 15-18 lei; o „gentilă rochie de muselină” hand made, cu eșarfă – la 2-3 lei; niște „grațioase și comode pungușoare”, indispensabile la orice toaletă, în afara celei de bal, la același preț, cum ne asigură autoarea. Astfel, inventarul complet al unei ținute feminine brand Constanța Dunca (y compris valoarea nominală declarată a fiecărei piese) este constituit din: rochie de tafta neagră la 22 de galbeni, mantelă neagră la 14, capelă neagră la 6, pelerină și manșon de hermină la 12 galbeni, botine la 2 și mănuși la 7… sfanți. Cost întreg toaletă completă: 56 de galbeni și 7 sfanți. Cu precizarea că negrul îi asigură sobrietatea, iar taftaua și hermina, eleganța. La polul cromatic opus, rochia albă cu corsaj rotund și mâneci jumătate largi, trenă mică brodată cu dantelă neagră – cum se vedea în unica poză recuperată și autentificată de către Raluca Bratu (în articolul „Constanța Dunca între primele reprezentate ale mișcării feministe din țările române”, în „Țara Bârsei”, nr. 11-12, 2012-2013 ) –, emană tot eleganță și bun gust. Tiara, medalionul și evantaiul le desăvârșesc.

Pentru cea din urmă ținută, cităm din cronica datată 15 mai-1 iunie 1863: „Albul e iarăși culoare la ordinea zilei: rochiile albe sunt unicele ce se mai garnisesc, ordinarmente cusătoresele aristocratice din Paris adornă josul rochiei cu dantelă neagră și înguste catifeluțe”. Opțiunile cromatice denotă maximă reținere. Urmărirea dinamicii tonurilor în vogă pe parcursul primei jumătăți a aceluiași an 1863, dezvăluie faptul că, dacă în martie se purtau nuanțele puternice de „violet, lilas, verde gris”, în mai-iunie, „culorile dominante” devin mai puțin vii – e cazul „havanei (cafea cu lapte) de toate tonurile și nouriu, de la cel mai închis până la cel ce s-apropie mai mult de alb”, cum notează d-ra Dunca. Unica reticență coloristică are în vedere roșul, cititoarele fiind „conseiate” pentru prudență: „nu puneți mult roșu…”.

Totuși, două luni mai târziu, ciorapii roșii de mătase sau de bumbac, dimpreună cu cizmulițele de piele naturală – incompatibile, în accepția cronicarei, „cu grația, cu delicatețea, cu eleganța unei femei de distincțio” – ajung să se insinueze în modă. Elegantele vor fi nevoite să aștepte până în martie 1864, când „Cronica de mode pariziene” va anunța, pentru frumoasele „vecine ale Orientului, amatoare de căldură, animare, veselie, strălucire”, că printre „bunele nuvele” se regăsesc culori „aprinse” ca: roșu, galben, roșu de China sau albastru Napoleon.

Întreaga paletă de tonuri în vogă, precum și „onomastica” stofelor, dar nu mai puțin accesoriile epocii, toate merită a fi redescoperite, în cronica neobositei Constanța Dunca.

Intențiile de publicare a unor „planșete de modă” sau a unor broderii executate la Paris, grija pentru promovarea bunului-gust și a decenței în modă – cu recomandări despre armonizarea culorilor, adecvarea și accesorizarea corectă a ținutei la momentul zilei–, toate vădesc preocuparea editoarei pentru sporirea calității și utilității revistei pe care o îngrijește.

Departe de a fi reprezentat o cuminte aliniere la tendințele modei pariziene a vremii, „Cronica” acestei distinse românce s-a constituit, de-a lungul celor mai bine de doi ani de existență, într-un precursor al „Codului toaletei civile”, apărut abia în 1870.