EDITORIAL
Exasperarea ca șansă
Angela Martin
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 13 (569), 30 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-13-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_569.compressed.pdf
Cum s-ar spune, istoria se repetă – marile îngrijorări ale omului au fost în toate timpurile legate de imprevizibilitatea perspectivelor în viitor. Deși știm bine că lucrurile stau astfel de când lumea, nouă, celor de azi, ni se pare că suntem cei mai năpăstuiți. Că, ajunși la capătul unei civilizații, suntem sortiți celor mai devastatoare experiențe existențiale. Că suntem, de-acum, obosiți, terminați. Că nu vom face față unor noi provocări.
Dar sunt acestea, toate, îngrijorări reale? Sunt – unele – exagerări, firește, iar apetența noastră pentru catastrofism nu ne va feri în niciun caz de pericole. Ceea ce trebuie, așadar, să ne preocupe – înainte de a ne panica – este cum anticipăm provocările. Și, mai ales, cum le gestionăm. Pentru că, pe de o parte, suntem fataliști, pesimiști, negativiști ori resemnați, pe de alta, din cauza exasperării, probabil, agitați, exaltați în toată puterea cuvântului. Și în primul rând, atât de temători, încât la adăpostul vechilor principii respingem de plano ideile noi – când nu le acceptăm, adesea fără judecată. Dar manifestări similare – chiar dacă nu sincrone –, derute, confuzii prefigurând întotdeauna răstimpuri de regres și decadență, au existat, bineînțeles, periodic, la răscruci, în toate societățile și culturile aferente. Acum, bunăoară, ne lăsăm târâți de curente contradictorii, drept pentru care și susținem cu ridicolă fermitate tot soiul de arbitrarietăți. Cultura nu mai face pereche cu educația, ambele dezorganizate de politici neînțelese, iar, odată cu ieșirea forțată din rutină, marile frământări ale lumii, la care tehnologiile informației ne fac îndeaproape părtași, ne sporesc sentimentul apocalipsei: suntem martori neputincioși ai focarelor de conflict și ai războaielor militare, comerciale și mediatice, ai atacurilor cibernetice, ai revoltelor din piața publică și ai agresiunile îndârjit demolatoare, de parcă unii dintre liderii lumii, chipurile clarvăzători, ar crede că prima și ultima condiție a salvării noastre este vidarea socio-culturală, mascată de ancrasarea informațională și curățarea locului. Dar, dacă așa va fi să fie în cele din urmă – să nu mai rămână piatră pe piatră –, această ruinare culturală și umană, cu alte cuvinte, curățarea locului, ne va îngropa pe toți, cu tot cu demolatori. Un singur lucru mai lipsește ca să se cheme că ne purtăm ca niște barbari – să-l presărăm tot noi cu sare, ca pe o cartagină înfrântă, pentru a-l lăsa în urma noastră pe veci neroditor.
Să fi ajuns, într-adevăr, la sfârșitul istoriei, al civilizației, așa cum susțin un Fukuyama, un Hawking? Dar lumea a fost dintotdeauna plină de profeții sinistre, de victimizări și lamentări și, totuși, durează de secole și e încă vie. Starea aceasta de asediu continuu instituită de nerăbdarea timpurilor noi, prin ceața căreia discernem deocamdată mai curând spectrul ruinei decât luminișul unei înfloriri, nu este tocmai necunoscută, așa cum spuneam. După cum nici angoasele incertitudinii și insecurității. Au fost trăite de omenire în mod repetat și consemnate în toate etapele istoriei sale, ca frământări prevestitoare de „prăbușiri”. După ele au urmat, mai exact din ele au încolțit, renașterea, (re)înnoirea. Unamuno scria la sfârșitul secolului al XIX-lea, în „Civilizație și cultură” (1896), că acestea sunt determinate de un proces de dezintegrare socială într-un moment în care „instituțiile înăbușă obiceiurile, legea sufocă sentimentul pe care l-a incarnat”[1]. Dar sunt, în același timp, și zbateri ale unei culturi de a se despovăra de însăși civilizația care a creat-o. Pentru că, după sforțări omenești, de secole, care au contribuit la construcția unei anumite civilizații, cultura se simte oprimată de propria „matrice”, dă să se rupă, să se dezlege de ea, se revoltă pentru a-și descătușa energiile creatoare. Peste ruinele vechii civilizații, odată cu lumea nouă, ia naștere un alt tip uman, iar acest „om cu adevărat nou înseamnă reînnoirea tuturor oamenilor, căci toți și-ar răscumpăra spiritul; un om nou înseamnă o treaptă mai sus – în greul urcuș al omenirii înspre supraumanitate. Toate civilizațiile servesc numai spre a produce culturi, iar culturile spre a produce oameni. Scopul civilizației este să cultive oameni; omul este supremul produs al omenirii, faptul etern al istoriei”[2].
Invocăm aici, iată, o teorie, în fundamentele ei adevărată. Dar, practic, unde suntem noi? Fără îndoială, în interiorul unei civilizații încă viabile; produse și întreținute însă de oameni cu conștiința încărcată, suprasaturați de nimicurile actualității și mistuiți de refuzul și de măsluirea propriei naturi – și făpturi – , biologice și culturale. A făcut, de pildă, carieră, în cultură, în artă, și continuă să facă și astăzi, în diferite moduri, „cultul corpului” – la noi, potrivit obiceiului, cu un mare decalaj temporal –, cult despre care, să ne amintim, Ortega y Gasset afirma încă în „Dezumanizarea artei” că este „simptom de inspirație puerilă”, avertizând că „Europa intră într-o etapă de copilărie”. La fel, în societate, îndemnul „să te simți bine în pielea ta”, rod al unei imaginații creatoare rudimentare – în fapt un bun instrument de exploatare psihologică, socială, comercială a unei slăbiciuni –, care a început să facă mai târziu înconjurul lumii, a fost, se vede, atât de convingător, încât a declanșat o eliberare masivă de sub presiunea câtorva reguli de viață, unele numite mai nou „prejudecăți”. Dar asta nu a fost de ajuns să ne scoată dintr-o stare din ce în ce mai proastă de spirit. Un mal être, i-ar spune francezii, și un dezgust de sine nesfârșit. Și-atunci, ce aspirații să mai nutrească depresia, fie și cu ajutorul vreunui tratament medicamentos? Ori cu al spa-urilor, călătoriilor exotice, chirurgiei și remodelărilor estetice? Și totuși, dacă vrem să rămânem în civilizația pe care și-o dorea, bunăoară, Unamuno – producătoare de cultură și cultura producătoare de oameni – va trebui să ne recuperăm forțele și luciditatea.
Unii sociologi susțin că reglementările introduse în societățile noastre de fenomenul globalizant, bunăoară standardizarea la care ne sunt aduse „stilurile de viață”, mentalitățile, ne cer un efort de adaptare. Și că el ne dă dreptul la unele concesii compensatorii privind anumite libertăți. În urma cărora se dovedește însă că mai mult pierdem. Și pierdem catastrofal, pentru că pierdem valori până mai ieri comune. Printre ele – cu siguranță cel mai prețios –, educația. Potrivit Testărilor Pisa, program inițiat de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), mult clamatele reforme continuă să aibă drept consecință sisteme educative „mediocre”. Cea mai recentă Testare de acest fel, pentru materii fundamentale – citirea, matematica, științele –, raportată la un număr de 70 de țări, aduce România pe ultima poziție. Și e posibil ca genul de reformă care se practică la noi – mai mult prin voință politică decât din convingere pedagogică – să mențină încă mult timp de aici înainte același rezultat. Cauzele locale se cunosc, cele general valabile se regăsesc analizate în numeroase studii de educație comparată. Majoritatea dintre acestea menționează cel puțin două dezechilibre majore: între educație și autoritate, între educație și cultură. Să mai adăugăm, referindu-ne din nou la România, condițiile și atmosfera în care se desfășoară procesul educativ. Polemicile care inflamează spiritele și gonflează problemele educaționale, începând cu schimbările de conținut curriculare și manualele școlare, până la predarea religiei în școli sau oportunitatea introducerii uniformei, nu fac decât să reproducă neînțelegerile grave și scindările din societatea noastră. Într-un mediu tulburat, discordant, ostil, postulatele pedagogice par rupte de realitate. Căci una li se cere copiilor să învețe în școală și altceva prizează ei în societatea subminată de corupția morală și inundată de abjecțiile evacuate de presă. Desigur, un alt gen de duplicitate și de perversiune decât în comunism, când una se șușotea în familie și alta se tăcea la școală, dar o formă, totuși, de imoralitate care le poate produce tinerilor tulburări de conștiință, alterări de personalitate. Fără îndoială că ambele tipuri de societate – dacă, pentru a forța comparația, o reînviem pe cea comunistă – sunt nocive în felul lor, având deopotrivă asupra elevilor și profesorilor un efect puternic perturbator. Nu este de mirare că, astăzi, prezența psihologilor se dovedește indispensabilă în școală, ca și a camerelor video sau a agenților de pază, pentru a-i supraveghea pe elevi. Măsuri, însă, ineficiente, din păcate, pentru a preveni și stopa flagelul suicidar.
Să observăm și sentimentul de neputință și zădărnicie, dominant, în prezent, în școală, creat de comunicarea defectuoasă între profesori și elevi. O dată pentru că, încă din momentul în care încep școala, copiii contrazic așteptările profesorilor, adică vin de acasă, educați de părinți în așa fel încât nu concep să nu li se permită orice – adică totul; la rândul lor, nici profesorii nu sunt pe gustul copiilor, pentru simplul motiv că un mare număr dintre ei au fost educați în comunism, în cu totul alt fel de societate, școală, familie. Prin urmare, având această dublă experiență, de viață și de educație, destul de mulți mai cred, și adesea cu temei, că fostul sistem de educație, așa comunist cum era, părea mai sănătos. Fie și numai pentru faptul că profesorul avea asupra elevului autoritate – ceea ce-i sporea puterea de convingere –, și se bucura de un statut socio-profesional mai demn.
Până una-alta, să nu uităm, vorbind despre reformă, cât de importantă este, dincolo de domeniul circumscris, materia umană asupra căreia lucrează reforma și/sau căreia îi servește ea. Și să ne punem cu sinceritate întrebarea: ce dorim în fond? Să ținem seamă de experiența existențială? Să adoptăm, adică, o reformă pragmatică, destinată acestei materii umane, la ora actuală mai mult sau mai puțin similară celei din țările din Est, dar diferită deocamdată de cea din țările occidentale? Sau să forțăm materia umană – încă nu îndeajuns de pregătită – să se adapteze unui sistem copiat tale quale după alte sisteme, occidentale? Care nici ele nu sunt toate convenabile, dacă nu cumva chiar declarate în criză. Dovadă că, potrivit celor mai recente estimări, 69% dintre francezi consideră că sistemul lor de învățământ funcționează foarte prost. Spania, ca să mai dăm un exemplu, se confruntă cel mai dramatic cu abandonul școlar, fenomen care, de altfel, atinge în prezent cote inadmisibile în UE: potrivit celor mai optimiste previziuni, el va scădea până la 10% abia în 2020. Sigur că directivele UE pentru modernizarea învățământului trebuie respectate, dar credem că e o greșeală faptul că reorientarea, la noi, nu ține seama și de specificitatea problemelor școlii românești.
Dar să ne oprim, în fine, și asupra unei calități, care, deși esențială, pare că a dispărut din orizontul pedagogiei noastre: sensibilitatea culturală. O mai cultivă, cum trebuie, școala, de vreme ce programele pentru clasele V-VIII sunt orientate preponderent spre dezvoltarea abilităților de comunicare, în loc să fie centrate pe deprinderea cunoștințelor literare? Sunt oare aceste programe îndeajuns de formatoare de oameni și de conștiințe, spre a nu spune direct deformatoare? Își poate cineva închipui că atât caracterul, cât și identitatea individuală și națională, aptitudinea critică și cea creatoare, vocația morală se vor putea dezvolta și manifesta – într-un mediu atât de schimbător precum cel de azi – printr-o comunicare redusă și găunoasă? Sau poate vrem ca viitorii cetățeni ai României să fie doar comunicatori? Inexpresivi și goi pe dinlăuntru, lipsiți total de substanță culturală? Firește că avem nevoie de competență și responsabilitate pentru a evita astfel de pericole.
În plus, avem nevoie măcar de un dram de speranță. De unde o vom lua? „Din disperare” – ne încurajează tot Unamuno.
[1] V. „Eseiști spanioli”, Antologie, studiu introductiv, note și traducere de Ovidiu Drîmba, Editura Univers, București, 1982, p. 203.
[2] Idem, p. 202.