CULTURA IDEILOR

Gânditorul – schiță de portret

David Ilina

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 13 (569), 30 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-13-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_569.compressed.pdf

 

Gânditorul trebuie să fi fost un personaj distinct în peisajul social de vreme ce imaginarul colectiv i-a rezervat o reprezentare durabilă, cu elemente comune în toate epocile, până azi. Mărturie stau artefactele aduse la lumină de paleoarheologie, precum și lucrările pe care unii artiști moderni le-au consacrat temei. Am în vedere celebrele piese ceramice din perioada neoliticului precum „Gânditorul de la Hamangia” ori, recent descoperit, „Gânditorul din Yehud” (Israel). Dintre întruchipările datorate artei plastice din vremuri mai apropiate nouă rețin atenția „Filosof meditând”, tablou pictat de Rembrandt în 1632, și „Gânditorul” („Le Penseur”), sculptură în bronz (1880) aparținând lui Auguste Rodin.

Răpindu-și răgazul cuvenit, stând așezat, de regulă într-un loc retras, cu privirea ațintită în jos, pentru a o feri de perturbări accidentale, gânditorul e cufundat în meditație, acaparat de o încordare lăuntrică. Se „rupe” de lumea materială pentru a se „muta” într-o altă lume, impalpabilă, urmând parcă îndemnul din glosa eminesciană: „Te întreabă și socoate/ Ce e rău și ce bine”. De obicei, această reprezentare a gânditorului exploatează simbolic o anumită gestică: mână dusă la tâmplă sau la frunte, bărbie sprijinită în pumn, obraji cuprinși în căușul palmelor. Oricum, într-un fel sau altul, mâna atinge proteguitor capul, acea parte a corpului unde se presupune că se petrece combustia miraculoasă a gândirii. Alături de privirea ațintită, mâinile par să aibă aici un rol esențial. Aflate în repaus, eliberate de servitutea muncii fizice, ele trec în plan secund, cedând loc, timp și energie pentru o altfel de activitate, imperceptibilă, dar de o mare intensitate. În „Elogiul mâinii”, Henri Focillon scria: „Mâna înseamnă acțiune: ea apucă, ea creează, iar uneori s-ar spune că gândește”. Ceea ce e sigur e faptul că, uneori, își suspendă funcția utilitară pentru a deschide cale liberă gândirii.

În „Filosof meditând”, Rembrandt înfățișează o cameră înaltă, întunecoasă, traversată vertical de spirala strânsă a unei scări impetuoase. La baza scării, în colțul din stânga al încăperii, zărim un bătrân cu barbă generoasă, corpolent, înveșmântat în haine lungi ca niște odăjdii, așezat într-un jilț, învăluit de lumina naturală ce răzbate, dintr-o parte, prin fereastră. Sprijinite de brațele jilțului, despovărate de propria greutate, cu degetele împreunate, mâinile bătrânului sugerează o atitudine de abandon, tihnă și reculegere. Privirea fixată în podea întărește sugestia cufundării în meditație. În colțul opus, înghițită de obscuritatea locului, o femeie stă aplecată peste vatra unui șemineu, agitând jarul cu un vătrai, astfel că doar chipul îi e luminat de focul întețit. Simbolurile sunt evidente: lumina „de sus” și lumina „de jos”, departele și aproapele, contemplația și grija mundană, spiritul și materia.

Expusă în 1880, faimoasa sculptură a lui Rodin înfățișează un bărbat gol, stând pe o piatră. Adus de spate, cu privirea îndreptată în jos, bărbatul absorbit de gânduri își sprijină ambele mâini de genunchiul stâng: în timp ce mâna stângă e relaxată, mâna dreaptă e flexată de la cot, astfel că palma, și ea flexată și întoarsă spre corp, reazemă bărbia. Degetele de la picioare sunt ușor chircite, contribuind la sugestia de ansamblu a mobilizării energiilor interioare, a concentrării mentale.

Dar merită să ne întrebăm: aceste imagini redau realmente condiția gânditorului sau mai degrabă pe cea a îngânduratului?

În vorbirea curentă folosim cuvântul „gânditor” ca adjectiv, dar și ca substantiv. Ne interesează această din urmă utilizare. E limpede, simplul fapt de a gândi nu te transformă în gânditor. Ce face dintr-o ființă cugetătoare, adică dintr-un om obișnuit, un gânditor? Ce înțeles se atribuie termenului în propoziția „Platon e unul dintre cei mai importanți gânditori ai lumii”? Ce calități, respectiv ce fel de performanțe îndreptățesc o asemenea derutantă denominațiune? După ce criterii i-am putea diferenția valoric pe gânditori? Se știe că în nomenclatorul ocupațiunilor cu recunoaștere socială nu este înscrisă profesia de „gânditor”. Totuși, termenul este deseori folosit, ceea ce înseamnă că se bucură cel puțin de legitimitate culturală.

De regulă, pe artiști și literați, categorie importantă a creatorilor pe tărâm spiritual, publicul nu-i plasează în tabăra gânditorilor. La fel stau lucrurile chiar și cu oamenii de știință, fie ei cercetători aplicați ori creatori de teorii. Evident, nimeni nu cade în naivitatea (sau neghiobia) de a crede că activitatea și performanțele acestora ar fi fost posibile fără intervenția gândirii. Dincolo de secvențele rutiniere, automatizate ale unora dintre comportamentele noastre, în sfera largă a creativității umane, gândirea e permanent activă, uneori chiar în mod hotărâtor. Nu te poți „descurca” fără gândire.

Ȋn mod tradițional, filosoful a dobândit aura de prestigiu a gânditorului, devenind figura lui emblematică. Așa se face că discuția despre gânditori conduce inevitabil la una despre filosofi. Dar ce i-ar putea înălța pe filosofi la rangul de gânditori? Oare dau ei gândirii o folosire aparte? Pun ei în joc resurse intelectuale pe care alții nu le posedă? „A gândi – aprecia C. Noica în «Scrisori despre logica lui Hermes» – nu înseamnă a înlănțui gânduri, ci a reveni asupra unuia”. În exercițiul comun al gândirii omul ajunge cel mult să formuleze opinii sau judecăți. Gânditorul, cel care reflectează revenind la unul sau altul dintre gânduri, adâncind un gând, întorcându-l pe mai multe fețe, ajunge la treapta ideii.

A „cădea pe gânduri” pentru a ajunge la rădăcina lucrurilor, pentru a desluși sensul celor trăite ori pentru a clarifica modul în care funcționează limbajul: acesta pare să fie pariul filosofiei cu viața și, totodată, motivul „adjudecării” de către filosof a statutului de gânditor.