CULTURA LITERARĂ
Voinţa poetică
Marian Victor Buciu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 13 (569), 30 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-13-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_569.compressed.pdf
Ileana Mălăncioiu[1] are voinţa fermă, dar delicată. Se vede clar, de la modul verbului, din poezia care îi exprimă sintetic, dacă pot spune astfel, „teleologia existenţială”, „Aş vrea” („Peste zona interzisă”, 1979): este condiţionalul-optativ, însoţit şi întărit de conjunctiv. Cu orientarea către viitor. Poeta aceasta pare că nu are altă putere în afara celei de a voi.
Neapărat de reţinut integral acest text. El nu poate fi identificat în grabă ca fiind unul despre unele dintre temele şi motivele sale poetice repetate: spaţiu, lume, memorie, nume, înţeles, plâns, frică, pe scurt, viaţă, în care este asimilată şi moartea. De aceea îl reproduc pe de-a-ntregul, şi fac acest lucru pentru prima şi ultima oară în acest studiu analitic, de lectură extensiv-intensivă o operei sale poetice. Să (re)citim: „Aş vrea să mă duc undeva să nu ştiu nimic/ să mă întorc atunci când voi fi uitat tot/ să-mi amintesc cu greu cum mă cheamă şi cine sunt/ şi să învăţ ce mai pot// să aflu spre a trăi până la capăt/ şi a mă bucura că sunt încă vie./ Aş vrea să ajung undeva unde nu ştie nimeni/ nimic din tot ce se ştie// şi din ce se inventă încă/ fără niciun fel de pretenţii/ împotriva mea şi-a tuturor/ în lumea asta plină de invenţii.// Dar unde e locul acela senin mă întreb/ şi plâng în tăcere şi nimeni nu ştie/ mi-e frică de tot şi de toate şi-aş vrea/ să mă bucur din nou că sunt încă vie.”
Iată o poezie scrisă într-un stil radical „clasic”, fără tropi evidenţiaţi. Un text pe cât de denotativ, pe atât de declarativ, în enunţarea şi confesiunea care-l alcătuiesc. Trei fraze în patru fragmente, despărţite aleatoriu, fără o motivare de comunicare. Text liber de orice, într-un anume sens liber chiar şi de „poezie”. De trei ori este prezent verbul reluat din titlu, de două ori la început de frază, o dată mai spre sfârşit.
Fraza 1. Prima voinţă expusă de emitentă este de plecare, într-un loc necunoscut, pentru a se despărţi de cunoaştere, una presupus apăsătoare. Iar dacă ne gândim la condiţia locutoarei de martor şi mărturisitor, nu ipotetic, dar cert, această cunoaştere apare chiar împovărătoare. E o mare vină să ştie, o vină a unei grele datorii. Soluţia aleasă pentru începere, pentru iniţiere, soluţia sperată, este uitarea aproape totală, până la aceea de sine, de nume şi fiinţă.[2] Cu scopul de a trăi, dar altfel.[3] Aşadar, a trăi: n-au dreptate cei care i-au detectat poetei o voinţă morbidă. Cum se poate vedea, atât de falsă. Ea caută calea vieţii, a celei care chiar este viaţă. Se simte încă vie, este vie, ceea ce nu apare, însă, suficient. Supravieţuirea o apasă. Calea vieţii, aşa cum devine voită, rezidă în forţa, atât cât e, paideică. Temelia îi e învăţătura. Prin ea se cade atinsă limita neştiută a vieţii proprii. Modul de a fi, de a trăi, este bucuria. Bucuria vieţii. Viaţa în bucurie. Viaţa şi bucuria sunt aici substantivele substanţiale şi indisolubil legate, imbricate. Cale, adevăr, viaţă, bucurie – deşi inaparent, substratul religios, creştin, există aici.
Fraza 2. Remodulează sau reaccentuează voinţa emitentei, insistând asupra locului de refugiu care ar fi şi punctul de întoarcere. Sunt aici câteva determinări ale voinţei condiţional-opţionale. Despre locul dorit. Cu referire, acum, nu la sine, dar la alţii, la toţi ceilalţi. Ei ar trebui să fie, ca şi emitenta, cu totul străini de aceeaşi cunoaştere vinovată, apăsătoare. O nouă cunoaştere este voită printr-o pregătitoare logică împotrivitoare, aparent anihilantă[4] ori alienantă, în serviciul vieţii/renaşterii. (Ca la St. Lupasco şi Basarab Nicolaescu, o altă logică, a contradictoriului, a terţului inclus, conducând spre o revoluţie a cunoaşterii existenţei şi existentului.) Ileana Mălăncioiu, ca bună tradiţionalistă, trăieşte despărţită de lumea care inventează, dar aproape de lumea care descoperă. În confruntare cu realul ori realitatea, ea este o desfăcătoare, nu o făcătoare. Verbul „a fi”, înclină să creadă, este sufocat de „a face”. „A fi” se cere reînsufleţit. Şi clarificat, sustras obscurităţii. Emitenta e neputincioasă, ca toţi ceilalţi, cum (se) dezvăluie, dezarmată de o adevărată ştiinţă descoperitoare, într-o lume aproape omorâtă de inventivitate (tehnologie).
Fraza 3. Locul de refugiu, totodată punct de revenire, „senin”, cum îl descrie, rămâne necunoscut. Iar ea ajunge pradă plânsului şi fricii, dar fără a abandona voinţa – să reiau aici ultimul vers, liber, ca tot textul poetic – „să mă bucur din nou că sunt încă vie”.
Acestei voinţe limpezi îi este credincioasă poeta Ileana Mălăncioiu.
(Din studiul „Ileana Mălăncioiu: o voinţă poetică”)
[1] A fost numită de N. Steinhardt, pentru vitejia morală, „Antigonă cu suflet de Electră (şi de Ecaterina Teodoroiu).” („365 de întrebări incomode adresate lui Nicolae Steinhardt de Zaharia Sângeorzan”)
[2] Lucian Raicu („Poezia Ilenei Mălăncioiu”, prefaţă la vol. „Cele mai frumoase poezii”, Ed. Albatros, București, 1980) constată că poeta ajunge la extrema experienţă, „pierderea fiinţei”, după „Experienţa […] de «amintire din copilărie»” în unele poezii, o „experienţă a recuperării sufletului”, menţionând că „experienţe nu numai inedite, dar şi parţial inaccesibile, domină de altfel toată poezia Ilenei Mălăncioiu”.
[3] „În ultimul deceniu totalitar, „po-etica” acestei autoare este angajata patetic, solitar, autentic, într-o poezie filosofica de rezistență a speciei umane” (Marian Victor Buciu, „Panorama literaturii române din secolul XX. Vol. I. Poezia”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2003.)
[4] „Poezia sa spera astfel sa devina a propedeutică a mortii, nu doar de uz personal, dar si general.” (Marian Victor Buciu, op. cit.)