CULTURA ISTORIEI

DOSARELE REVISTEI CULTURA

Ioan Slavici: între loialismul prohabsburgic şi devotamentul naţional

Dosar de Ioan Bolovan

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 13 (569), 30 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-13-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_569.compressed.pdf

 

 

Este binecunoscut dar și de necontestat rolul lui Ioan Slavici în crearea, apărarea și promovarea culturii naționale românești din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar. Cu toate acestea, în ultimul secol, lui Slavici i s-a pus de câteva ori eticheta de „trădător” al intereselor neamului, iar între 1914 și 1918 chiar și aceea de „spion” al Germaniei și Austro-Ungariei. Să fi suferit cumva cunoscutul scriitor de bipolarism sau aprecierile diverse, încadrabile unui spectru larg, care variază între „trădător” și patriot, derivă din interpretarea într-o cheie unilaterală a biografiei sale?

Fără a avea pretenția de a da un verdict definitiv, vom încerca în cele ce urmează – în prima dintre cele două părți ale dosarului găzduit de revista „Cultura” – să analizăm câteva dintre opțiunile și faptele lui Ioan Slavici într-un context mai larg, istoric și istoriografic.

 

Primul care îl acuză clar pe scriitorul arădean de trădare este ilustrul poet Octavian Goga care i-a dedicat lui Slavici un poem intitulat „Unui scriitor vândut”[1]. Formula „soarele pentru toți românii la București răsare”, pe care, începând cu 1884, Slavici a impus-o pe frontispiciul ziarului „Tribuna” de la Sibiu, a fost una dintre mostrele crezului său cultural-național. Convingerile sale politice, îndeosebi înainte, dar și în anii primei conflagrații mondiale, au fost însă în esența lor filoaustriece și filogermane, ceea ce i-a adus numeroase prejudicii la începutul, pe parcursul și după încheierea Primului Război Mondial.

Dimitrie Vatamaniuc, unul dintre primii specialiști care i-au dedicat lui Slavici o monografie consistentă, se ocupă în capitolul 6 al respectivei lucrări (sugestiv intitulată „Trădările”) de descifrarea opțiunilor autorului „Marei”: „Există în viața și activitatea lui Slavici o epocă  – 1914-1918 – peste care istoricii literari trec repede, deși în acești ani au loc evenimente de mare însemnătate în istoria poporului român. Stă, în prim-plan, cum se știe, desăvârșirea unității statului român. Multă lume mai este însă încredințată că Slavici a trădat interesele poporului român și judecă din perspectiva unor opinii încetățenite, adevărat, de mult, dar nu îndeajuns susținute de cercetarea documentelor. Slavici se relevă pe parcursul mai multor decenii un luptător cu o structură rectilinie și, dacă vederile sale politice sunt contrazise de desfășurarea vertiginoasă a evenimentelor, nu înseamnă neapărat că a «trădat». Alături de Slavici stau, pe de altă parte, și alți scriitori ai noștri, și rămâne de neînțeles de ce numai el «trădează»”[2]. Rămâne meritorie tentativa de acum câteva decenii a lui D. Vatamaniuc de a înțelege un scriitor, dar și un om complex care s-a angajat fără rezerve în slujba intereselor neamului său, crezând în propriile opțiuni și asumându-și prin statornicia convingerilor consecințe nu dintre cele mai plăcute.

Câteva decenii mai târziu, academicianul Eugen Simion s-a aplecat cu multă empatie asupra scriitorului arădean și a reușit să-i încadreze convingerile și acțiunile într-o sferă mai largă, nuanțând lucruri doar enunțate de Vatamaniuc, care, în anii regimului trecut, a trebuit să fie extrem de atent la vigilența cenzurii. Astfel, Eugen Simion reevaluează „credințele acestui încăpățânat ardelean, care, va spune într-un rând chiar el, refuză să fie «copil de cor», adică să-și adapteze ideile în funcție de opinia majorității. Obstinat, el vrea să gândească și să judece cu capul lui. Ceea ce face, greșind deseori. Caz atipic de statornicie în lumea publicisticii românești, unde actorii își schimbă deseori opiniile de la un sezon la altul. În epoca sa, și chiar mai târziu, inflexibilul, seriosul Slavici nu poate fi comparat, din acest punct de vedere, decât cu Eminescu, greu de scos, cum se știe, din fantasmele și convingerile sale. El are o unică idee în ceea ce privește statutul românilor din Transilvania și, în cadrul ei, își desfășoară în sute, mii de articole toate argumentele, cu o impresionantă tenacitate și meticulozitate…; el scrisese în mai multe rânduri că, pentru toți românii, soarele de la București răsare și va milita pentru solidaritate națională. O solidaritate și o unire culturală, nu politică, statală… Publicistica lui merge în această direcție și, exceptând federalismul său – susținut, de altfel, și de alți intelectuali ardeleni (Aurel C. Popovici este numele cel mai reputat) – ea oferă, judecată în sine, probe de curaj moral, de talent jurnalistic și de cunoștințe solide în domeniul economic și juridic. Ioan Slavici este, din acest punct de vedere, un spirit ardelean exemplar: aplicat, tenace, ordonat în judecăți, procedural, spirit polemic neîmblânzit când îi este atinsă moralitatea și simte că ideile sale sunt mistificate sau minimalizate…”[3]. Aceste aprecieri profunde sunt relevante pentru avatarurile prin care a trecut scriitorul arădean în anii Marelui Război, însă rămân numeroase aspecte controversate care merită să fie cunoscute în lumina unor documente și informații mai puțin exploatate de critica istoriografică în ultimele decenii.

 

Slavici filohabsburgic și filogerman. Contextul istoric și cultural

Comportamentul filohabsburgic al lui Ioan Slavici se înscrie în tradiția loialismului manifestat de românii transilvăneni în epoca modernă, fenomen despre care istoricul Liviu Maior a publicat în 2006 o carte de referință[4]. Românii din Transilvania au datorat Habsburgilor – prin unirea cu Biserica Romei, prin formarea graniței militare și prin măsurile economice și politice luate de împărații de la Viena – șansa ridicării unei elite ecleziastice, dar și laice, care a generat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea mișcarea de emancipare națională. Faptul că soldaţii români din armata cezaro-regească probează acest loialism cu o consecvenţă remarcabilă timp de aproape un secol şi jumătate, până la destrămarea monarhiei austro-ungare în 1918, demonstrează cu prisosinţă că românii nu au fost ingraţi faţă de Curtea de la Viena care a contribuit din plin la modificarea statutului lor economic, social, politic şi cultural. Odată depunând jurământul de credinţă faţă de împărat, românii – şi ne referim aici în primul rând la cei mulţi, oameni simpli, dar şi la elitele militare, administrative etc. – au rămas fideli acestui jurământ. În timp, această loialitate faţă de împăratul de la Viena, dovedită prin jurământul de credinţă depus de toţi cei care au fost încorporaţi în oastea împăratului, a lăsat urme adânci şi durabile în comportamentul românilor, înainte de toate în starea lor mentală. Un jurământ odată depus era sacru şi irepetabil, loialitatea fiind un sentiment mai presus de propria viaţă, iar românii ardeleni au demonstrat că ştiu să onoreze demnitatea şi loialitatea. Or, Slavici a ajuns la Viena la studii, unde l-a întâlnit pe Eminescu, și, ca soldat cu termen redus, a trecut prin ceremonialul depunerii jurământului de credință față de împărat. Acest aspect aparent minor trebuie luat în calcul atunci când evaluăm comportamentul loialist, filoaustriac al lui Slavici!

Scriitorul mărturisește elocvent acest loialism, oarecum visceral pentru majoritatea românilor din Transilvania: „Sunt născut la Şiria, unde Românii din împregiurimi s-au adunat la 1848, ca să se ridice împreună asupra celor răzvrătiţi împotriva Împăratului şi eram trecut de un an şi jumătate, la 13 august 1849, când oştirile maghiare au capitulat în faţa generalului rusesc Paschievici. Pot dar să zic, că am supt oarecum cu laptele mamei simţământul de devotament faţă cu Împăratul”[5].

Într-adevăr, în timpul Revoluției de la 1848, românii transilvăneni au proclamat ruptura față de guvernul maghiar și s-au îndreptat spre o alianţă cu Austria liberală şi constituţională, demonstrând fidelitate Curții de la Viena. În memoriul redactat la a treia adunare naţională de la Blaj din septembrie 1848 şi trimis Parlamentului austriac, s-a avansat ideea constituirii unui stat românesc autonom în cadrul Austriei, prin unirea Transilvaniei, Moldovei şi a Ţării Româneşti. Memoriul din 16/28 septembrie 1848 constituie punctul culminant al colaborării dintre revoluţionarii români din Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Bucovina, fiind dovada unei acţiuni concertate, menite să salveze statutul politico-juridic al Ţărilor Române, aflate sub dublă ocupaţie străină: turcă și rusă. Regimul politic instaurat după înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească era o evidentă încălcare a autonomiei, mai ales de către Rusia țaristă, iar soluţia preconizată de memoriul transilvănenilor, deşi propunea crearea unui stat românesc sub egida Austriei, era în mod evident un pas înainte faţă de situaţia existentă în cele două state româneşti de peste Carpaţi[6]. Acest document a contribuit, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru mulți lideri transilvăneni, la conturarea ideii că principalul pericol pentru românii de peste Carpați, din Moldova și Țara Românească (după 1859 a României) este Rusia, teză care a devenit și mai solidă după Războiul de Independență, la sfârșitul căruia relațiile româno-ruse au cunoscut o acutizare vecină cu iminența unui conflict militar. De aceea, Slavici și mulți alți transilvăneni, dar și lideri din Vechiul Regat, au privit Austria și mai apoi Germania ca pe singurele capabile să stăvilească tendințele expansioniste ale Rusiei țariste.

 

Angajamentul profesional și opțiunile geopolitice

Ioan Slavici a fost un promotor al bunei conviețuiri cu maghiarii și germanii, în general al toleranței, respectului între toate etniile, de aici derivând și unele ironii din partea prietenilor săi, printre care și Mihai Eminescu. Scriitorul arădean a publicat în deceniile premergătoare Primului Război Mondial zeci de articole în care elogia Casa de Habsburg, exprimându-și admirația nedisimulată față de cultura germană și, în general, față de forța germanității pentru stoparea panslavismului și agresivității Rusiei țariste. De foarte multe ori a criticat stările de lucruri din Ungaria dualistă, a condamnat abuzurile guvernelor maghiare de la Budapesta față de români, menajând însă Curtea de la Viena. Așa cum remarca și academicianul Eugen Simion, Slavici „se ceartă, altfel zis, cu zbirii imperiului, asupritorii minorităților, cu administratorii maghiari abuzivi, dar nu se atinge niciun moment de autoritatea de la Viena, chezășie, după el, a statorniciei statului poliglot… Nu-i plac nici «pribegii ușuratici», de felul lui Goga și V. Lucaciu, care s-au lăsat amăgiți de ideea, susținută de București, despre unirea românilor de pretutindeni într-un singur stat. Slavici vine, la acest punct, cu argumentul primejdiei rusești (argumentul vechi al junimiștilor). «Teroarea moscovită», scrie el, nu se poate combate decât prin alianța cu Austria. Aceasta înseamnă: confederațiune, autonomie, respect față de legile imperiului, unitate culturală, nu politică, rezistență pasivă, răbdare, așteptare, pe scurt: autonomie cu acțiune pașnică, memorandistă”[7]. Și-a făcut majoritatea studiilor universitare la Viena, fapt care i-a potențat admirația pentru o capitală imperială impozantă, pentru o cultură și o administrație performante și corecte. Prietenia cu bănățeanul Aurel C. Popovici, cunoscutul adept al ideii federalizării Imperiului Austro-Ungar, văzută ca o soluție rezonabilă pentru ameliorarea statutului românilor din Transilvania, a contribuit la fortificarea convingerilor loialiste ale lui Slavici.

Pe măsură ce ne apropiem de Primul Război Mondial legăturile administrative și culturale ale lui Slavici cu mediile austriece și germane se intensifică. Din septembrie 1910, după o perioadă destul de lungă în care trăise fără vreo slujbă stabilă, Slavici a fost angajat ca învățător principal la Școala evanghelică din București, adică într-o instituție unde spiritul, dar și spiritualitatea germane erau la ele acasă. Apoi, după izbucnirea Primului Război Mondial în vara anului 1914, Slavici a participat la înființarea, în București, a ziarului „Ziua”, cu fonduri germane și austro-ungare, și pentru un timp a ocupat funcția de director, publicând mai multe articole în care pleda cel puțin pentru neutralitatea României, dar și pentru orientarea politicii sale externe spre Germania și Austro-Ungaria, pentru a contracara pericolul rusesc. După un an, în iulie 1915, intrând în contradicție cu patronul ziarului, Ottokar Schlawe, care i-ar fi pretins o atitudine mai radicală[8], Ioan Slavici se retrage însă din redacția ziarului.

Să nu uităm că înainte de intrarea României în război, în vara anului 1916, scriitorul arădean fusese luat în evidența Direcției Poliției și Siguranței Generale. Dat fiind că și Ioan Slavici avea pașaport austro-ungar, ca de altfel mai mulți transilvăneni ce activau și trăiau în Vechiul Regat, autoritățile de la București l-au inclus la poziția 20 dintr-o listă de 94 de suspecți posibili spioni în slujba Austro-Ungariei, cu mențiunea că „sunt cunoscute sentimentele publicistului Slavici, care, încă de la începutul războiului European, prin scris și în cercul cunoscuților săi, a căutat să facă o asiduă propagandă și politică maghiarofilă. Acum scrie la ziarul «Ziua», cunoscut că servește interesele austro-germane, și e văzut în continuu contact cu persoane cunoscute ca dușmani ai aspirațiunilor noastre”[9]. În consecință, în noaptea de 14/27 – 15/28 august 2016, la domiciliul lui Ioan Slavici s-au prezentat un inspector și doi jandarmi, care l-au arestat, confiscându-i mai multe manuscrise și scrisori. Iată cum relatează scriitorul acest eveniment: „Cam pe la zece eram culcat, dar nu dormeam încă. Soția mea veni să-mi spună că comisarul de poliție a venit să mă poftească la secție, ca să-i dau oarecare informații… L-am găsit pe comisar, un oarecare Tătaru, pare-mi-se, însoțit de doi sergenți și de un agent de la «siguranță», care aduna hârtiile ce se aflau pe masă și prin sertare”[10]. Dus a doua zi de la poliție la fortul Domnești și, după o lună la hotelul Luvru din București, pentru încă o lună de detenție, Slavici a trăit o perioadă traumatizantă din cauza condițiilor de încarcerare și mai ales din cauză că fusese arestat pe nedrept.

Desigur, reacția autorităților românești de a-i ridica în noaptea intrării României în Marele Război pe toți potențialii și adevărații spioni ai taberei adverse nu a fost unică în Europa vremii, la fel au procedat și Puterile Centrale, bunăoară, la izbucnirea războiului. Încă de la începutul secolului XX, în Austro-Ungaria s-au elaborat regulamente pentru a prevedea ce se întâmplă cu administraţia civilă, cu populaţia în timp de război, în primul rând în teritoriile care s-ar afla în proximitatea frontului[11]. În 1912 guvernul maghiar a trecut Legea LXIII „Despre măsurile excepţionale de urgenţă care să fie luate în caz de război”, în care se accepta ca în împrejurări excepţionale să se poată delega autorităţilor militare anumite atribuţii prevăzute prin lege. În noiembrie 1912, un codicil secret marcat „Cs-1” a fost introdus în regulamentul de funcţionare al jandarmeriei din Ungaria, articolul 11 prevăzând ca persoanele suspecte de spionaj să fie reţinute în ziua mobilizării. Suspiciunea de spionaj putea fi aruncată asupra multor persoane aparţinând naţionalităţilor şi care trăiau în apropierea frontierei. Astfel, arestările au început la 25 iulie 1914 cu o aşa amploare, încât, la 2 august, Ministerul de Interne a modificat articolul 11 al Codicilului, în sensul că numai acele persoane să fie arestate care în mod real au o influenţă negativă asupra pregătirilor de război, ceilalţi suspecţi fiind raportaţi poliţiei, supravegheaţi, dar nu şi reţinuţi. Arestările în masă au continuat însă, iar internările în lagăre s-au extins[12].

Cam așa s-au derulat lucrurile și în România, în București precum și în toată țara, fiind arestați mai mulți cetățeni străini provenind din țări ale Puterilor Centrale, suspectați că ar putea face servicii de informații în folosul țărilor lor. La 28 septembrie 1916, Ioan Slavici a fost pus în libertate, întrucât, conform notei Siguranței, pe parcursul anchetării, scriitorul arădean nu a putut fi încadrat în prevederile legii spionajului, iar din actele de urmărire penală efectuate nu rezultase nimic compromițător pentru el[13]. După retragerea, în noiembrie 1916, în Moldova, a Guvernului României, a Parlamentului și a Monarhiei, Slavici a rămas la București în timpul ocupației germane, unde a fost redactor al „Gazetei Bucureștilor”, altă publicație editată cu fonduri de proveniență germană și nu de puține ori a criticat panslavismul, dar și pe aliații francezi și englezi ai țării noastre. O recunoaște el însuși în amintirile sale: „Îmi aduceam aminte de câte ori am grăit de rău oștirea română spunând că ea nu e pregătită de-ajuns de război. Am grăit de rău fruntașii țării spunând că ei, care au adus la stare de părăginire statul român… Încă mai greu am păcătuit spunând că rușii și sârbii, bunii aliați ai țării, sunt cei mai primejdioși dintre dușmanii neamului românesc, iar pe Franța și Anglia nu avem să ne rezămăm, căci ele au în vedere numai propriile lor interese și au să ne sacrifice, dacă așa cer acestea”[14].

Ioan Slavici a fost dezamăgit de starea jalnică în care a ajuns România la câteva luni după intrarea în război împotriva Puterilor Centrale: mai bine de jumătate din țară ocupată de armatele germane, bulgare și austro-ungare, zeci de mii de oameni morți, răniți, sute de mii de oameni refugiați, numeroase distrugeri de bunuri materiale etc. A încercat să identifice vinovații pentru această stare de lucruri și nu a evitat să arate cu degetul nu numai spre clasa politică, dar chiar și spre monarhie. Despre regele Ferdinand I a scris că ar avea drept sfătuitori doar „Minciuna, Clevetirea și Prostia”: „Cu astfel de sfătuitori, urmașul primului nostru rege a dus țara la pierzanie”[15]. De altfel, și fostei regine Elisabeta i-a mărturisit ceva asemănător cu multe decenii înainte când a fost primit într-o audiență privată la palatul Peleș: „Nu mă simțeam deloc bine în mijlocul lumii de care dânșii erau înconjurați, și chiar cu prima audiență pe care mi-a acordat-o Elisabeta Doamna nu m-am sfiit să mărturisesc aceasta. Ea a râs cu multă poftă, cum numai puține femei știu să râdă, și m-a întrebat de ce. I-am spus că ,după cum mi se pare mie, oamenii sunt fățarnici, se mint și se amăgesc unii pe alții, își râd și se măgulesc în față, iar în dos se grăiesc de rău și-și dau silința de a se surpa. Totul e spoială la dânșii; fiecare își dă silința să pară ceea ce în adevăr nu este”[16].

Firește că nu i-a menajat nici pe politicienii din fruntea guvernului, astfel că în 19 martie 1917 a publicat un articol unde scria „că sunt vrednici de cea mai aspră osândă oamenii politici care au încălcat tradiția de secole de alianță cu Curtea de la Viena și Imperiul german”[17]. Desigur, Slavici a mai publicat la „Gazeta Bucureștilor” în 1917-1918 multe alte articole condamnând gestul României din vara anului 1916 când a intrat în război împotriva Austro-Ungariei și Germaniei, singurele puteri ce ar fi putut să se opună tendințelor agresive și expansioniste ale Rusiei. Cu siguranță că lui Ion I.C. Brătianu și altor lideri politici nu le-au convenit aceste atacuri ale lui Slavici la adresa deciziei din vara anului 1916, ceea ce a atârnat cu greu în evoluția evenimentelor legate de acesta în anul 1919.

Prima arestare a lui Slavici din august 1916 a fost nu doar o experiență carcerală traumatizantă pentru scriitor, dar a însemnat și pierderea definitivă, cum se va vedea mai târziu, a unor scrisori personale și, mai grav, a două creații literare și științifice. Mai multe documente inedite provenind din Arhivele Naţionale, Arhivele Istorice Centrale București, Fond „Direcţia Generală a Poliţiei”, dosar 16/1918, pun în lumină amănunte legate atât de confiscarea manuscriselor lui Slavici, cât și de eforturile acestuia de a-și recupera creațiile pierdute. Tentativele scriitorului de a reintra în posesia propriilor lucrări s-au întins pe parcursul mai multor ani, inclusiv după moartea autorului. Prima încercare de recuperare a manuscriselor confiscate o face Slavici la 6 iulie 1918, adresându-se primului Ministru al României, Alexandru Marghiloman: „În urma unor presupuneri al căror rost n-am ajuns nici până acum să-l înţeleg, am fost arestat în noaptea zilei în care s-a pornit nenorocitul război, prin care am trecut, şi tot atunci poliţia a confiscat manuscriptele ce se aflau pe masa mea de lucru şi în sertarele ei, între altele un roman intitulat «Musculiţa» şi partea a II-a a gramaticii mele, «Sintaxa», pentru care am adunat timp de zece ani material. Constatându-se după vreo două luni că rău au făcut cei ce m-au arestat, am fost pus în libertate, dar manuscriptele nu mi-au fost încă restituite. Îmi iau deci voia a mă adresa la D-voastră, ca purtător de grije pentru bunul mers al vieţii noastre culturale, şi Vă rog să binevoiţi a-mi veni într-ajutor ca să-mi pot căpăta manuscriptele, rodul îndelungatei, grelei şi, gândul meu, folositoarei mele lucrări”[18]. Această primă încercare de recuperare a pierderilor „materiale” de la începutul lunii iulie 1918 nu este deloc întâmplătoare, România nu mai era în stare de beligeranță fiindcă încheiase cu Puterile Centrale umilitoarea pace de la Buftea-București. Slavici a considerat că, dată fiind starea de normalitate – atât cât putea fi de firească atmosfera în care se afla țara după aproape 2 ani de război –, a sosit momentul potrivit pentru a trece la operațiunea de recuperare a manuscriselor. Scriitorul a primit răspunsul de la Ministrul Cultelor şi Instrucţiunei că manuscrisele şi celelalte acte ce i-au fost confiscate la data arestării nu erau la Iaşi unde se afla guvernul.

Fără a abandona căutarea lucrărilor confiscate, la mijlocul lunii august 1918, Slavici revine: „Domnule Prim-Ministru, pentru cuvinte asupra cărora nici până în ziua de azi n-am ajuns să mă dumiresc, am fost ridicat în timpul nopţii din pat, dus sub paza poliţiei la Prefectură şi de acolo la fortul Domneşti, unde am fost închis în rând cu făcătorii de rele timp de peste o lună de zile, suferind multe şi mari umilieri şi asprimi… În noaptea în care am fost dus la Domneşti, mi s-au confiscat apoi manuscriptele, numai scrieri de caracter curat literar între care mai ales un roman intitulat «Musculiţă» şi partea [a] II[-a] («Sintaxa») din «Gramatica limbii române», la care am lucrat timp de peste zece ani. Eată că se împlinesc în curând doi ani de zile de atunci şi nu numai că nu mi s-a dat nici o satisfacţiune pentru nedreptatea ce mi s-a făcut mie şi familiei mele numeroase şi pentru suferinţele de tot felul pe care le-am avut pe urma acestei nedreptăţi, nu numai că nu mi s-a [î]ncuviinţat nici o despăgubire pentru perderile ce le-am avut, dar nu mi s-au înapoiat nici manuscriptele greu muncite de mine, pe care le văzusem în urmă pe masa d-lui Inspector Romulus Voinescu, care m-a încredinţat că-mi stau la dispoziţiune. Vă rog deci să binevoiţi a dispune să mi se [î]napoieze manuscriptele care sunt avutul meu greu muncit”[19]. Pe scriitor nu îl satisfăcuse răspunsul laconic primit după prima cerere și a sperat că prin perseverență va determina autoritățile să treacă peste rutina de a răspunde solicitării sale cu ușurință. Știa, bănuia că în împrejurările de după starea de război, când țara avea de trecut printr-o situație economică, socială și politică deloc comodă, funcționarii însărcinați cu căutarea manuscriselor lui nu aveau să arate prea mare stăruință și spera că îi va îndupleca pe cei responsabili să caute cu mai multă atenție. La 12 septembrie a primit de la Prefectura Capitalei un răspuns care, evident, nu l-a mulțumit: i se aducea la cunoștință că lucrările revendicate au fost pierdute în toamna anului 1916 în timpul evacuării guvernului și a arhivelor ministerelor de la București la Iași.

Consecvent personalității sale, la 24 septembrie 1918 Ioan Slavici i se adresează din nou premierului României, solicitând, dacă nu restituirea manuscriselor, atunci măcar despăgubiri financiare pentru compensarea pierderii lucrărilor nepublicate, confiscate în seara arestării: „Am împlinit vârsta de şaptezeci de ani şi am muncit timp de cincizeci de ani aproape cu cea mai deplină dezinteresare pentru ridicarea nivelului intelectual şi moral al poporului românesc. Deoarece însă în ajunul războiului am susţinut cu hotărâre, cu inima deschisă şi fără de şovăire convingerile, asupra cărora am stăruit întreaga mea viaţa alăturea cu cei mai vrednici fruntaşi ai Românilor, oameni de încredere ai Ministerului de Interne m-au calomniat, m-au prigonit în fel de fel de chipuri, m-au ridicat în cele din urmă noaptea din culcuş şi m-au târât ca pe cel mai urgisit făcător de rele la poliţie, sechestrând toate manuscriptele pe care le-au găsit pe masa mea de lucru. Deşi sunt Român din neam în neam şi nu numai cetăţean al statului român, ci totodată şi unul dintre cei mai neobosiţi muncitori literari, am fost dus dimpreună cu străinii de tot felul la fortul Domneşti, unde m-au ţinut în cazamatele mucegăite, în care a trebuit să dorm pe rogojini în rând cu criminali, să mă hrănesc ca vai de mine şi să sufăr fel de fel de jigniri şi umiliri. Cei ce mi-au făcut toate aceste nedreptăţi au fost apoi în cele din urmă nevoiţi să-mi recunoască nevinovăţia şi să mă pună în libertate. Chiar şi mai înainte de a fi făcut aceasta trebuiau să-mi înapoieze manuscriptele, care erau cu desăvârşire inofensive, un roman, partea a doua a unei gramatici şi mai multe amănunte de caracter literar, vreo o mie de pagini de tipar la un loc. N-am ajuns însă să le primesc nici după punerea mea [î]n libertate, deşi în mai multe rânduri am trecut pe la direcţiunea serviciului de Siguranţă ca să le cer. Manuscriptele aceste sunt însă nu numai rodul unei munci grele şi îndelungate, ci totodată şi o însemnată şi mie preţioasă parte din singurul meu avut, din singurul izvor de venituri pentru zilele de bătrâneţe şi din singura moştenire ce pot să las numeroasei mele familii… Fac deci apel la cumpănirea cetăţenească şi la simţământul de dreptate al D. Voastre şi Vă rog să binevoiţi a lua măsuri ca Ministerul de Interne, ai cărui oameni de [î]ncredere m-au nedreptăţit, să-mi dea despăgubirea cuvenită”[20]. Din păcate, nici această solicitare nu a adus rezultatele așteptate de Slavici, respectiv restituirea manuscriselor sau fixarea unor despăgubiri materiale pentru pierderile suferite prin nepublicarea celor două lucrări confiscate.

Toamna anului 1918 a însemnat pentru România o perioadă agitată, dar și fastă în același timp – românii s-au regăsit, din fericire, cu toții, după Adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie, în cadrul României Mari. Au urmat pregătirile pentru recunoașterea internațională a unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, iar viața politică internă din statul român a fost complexă, zbuciumată și marcată de avatarurile întoarcerii la o viață normală după sfârșitul războiului. Revenirea în fruntea guvernului a lui Ion I.C. Brătianu a însemnat pentru Ioan Slavici începutul unui nou calvar. El a fost arestat în ianuarie 1919, judecat pentru trădare națională și condamnat la cinci ani de închisoare, dar a fost eliberat la 19 decembrie 1919. Despre acest nou episod carceral va scrie în memoriile sale: „Împlineam deci la 18 ianuarie 1919 vârsta de 71 de ani. Tocmai în ziua aceasta, drept felicitare de ziua nașterii mele, am fost citat la Curtea Marțială. Era fără îndoială o întâmplare, dar pentru mine foarte supărătoare”[21]. Închis la Văcărești, Slavici acceptă cu greu să semneze cererea de eliberare până la proces: „Colegii stăruiau cu toate acestea să subscriu, căci tocmai subscrierea mea are să fie hotărâtoare. M-am supus, dar cu condiția ca nu în frunte, ci la coadă să-mi pun iscălitura, ba chiar și aceasta făcându-mi rezervele. Am scris deci sub iscăliturile celorlați: Mă unesc cu cererile de mai sus făcând rezerva că sunt gata și să mor aici, dacă marile interese ale neamului românesc o vor fi cerând aceasta. Ioan Slavici». Am rămas la Văcărești. Am mai subscris în urmă chiar fără rezervă și în frunte fel de fel de petiții, căci după fiecare petiție oamenii prindeau nădejde și se înviorau, iar eu mă bucuram, căci voia bună e cel mai prețios dar în timpul trecerii noastre prin lumea aceasta”[22].

Această etapă din detenție din anul 1919 s-a consumat nu doar la Văcărești dar, pentru o perioadă de timp și la hotelul Modern din București. Despre demnitatea lui Slavici și, în general, despre comportamentul lui ne-a lăsat rânduri memorabile Tudor Arghezi, alt „germanofil” condamnat în același lot. Astfel, Arghezi își amintește despre această experiență carcerală de la hotel: „Ca să ne consoleze de o arestare sângerată după spusele unuia din miniștrii care venea din când în când să ne vadă din afară, stăpânirea, conștientă de actul ei excesiv, închidea ochii și ne lăsa să lipsim câte două, trei zile din caricaturala ei închisoare. Ba o dată ne-a oferit și pașapoarte cu sfatul de a evada in corpore, în Bulgaria. Iritat, moșul nostru Slavici, cu care simpatia noastră era în toate împrejurările solidară, a strigat în numele deținuților că preferă să fie împușcat și că el nu-și părăsește țara”[23]. Tipic pentru un Slavici corect.

 

NOTE

[1] Eugen Simion, „Prefață”, în vol. Ioan Slavici, „Opere. IX. Publicistică social-politică”. «Tribuna» și epoca sa”, ediție critică de Dimitrie Vatamaniuc, prefață de Eugen Simion, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2010, p. XI.

[2] Dimitrie Vatamaniuc, „Ioan Slavici și lumea prin care a trecut”, Editura Academiei RSR, București, 1968, p. 450.

[3] Eugen Simion, op. cit., pp. VI sqq.

[4] Liviu Maior, „Habsburgi şi români. De la loialitatea dinastică la identitate naţională”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006.

[5] Arhivele Naţionale Bucureşti, Arhivele Istorice Centrale, Fond „Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale”, dosar 1138/1916, ff. 20-22.

[6] Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, „Istoria Transilvaniei”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, p. 218.

[7] Eugen Simion, op. cit., p. IX.

[8] Lucian Boia, „«Germanofilii». Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”, Editura Humanitas, București, 2010, p. 308.

[9] Ibidem, p. 308sq.

[10] Ioan Slavici, „Închisorile mele”, Editura ALLFA, f.l., 1996, pag. 42.

[11] Hermann J.W. Kuprian, „Flüchtlinge, Evakuierte und die staatliche Fürsorge”, în K. Eisterer, Rolf Steiniger (coord.), „Tirol und der Erste Weltkrieg”, Innsbruck-Viena-Bozen, Studien-Verlag, 1995, p. 279.

[12] József Galántai, „Hungary in the First World War”, Akademiai Kiado, Budapesta, 1989, p. 95. Ioan Bolovan, „Primul Război Mondial şi realităţile  demografice din Transilvania. Familie, moralitate şi raporturi de gen”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, p. 39sqq.

[13] Lucian Boia, op. cit., p. 310.

[14] Ioan Slavici, op. cit., p. 80.

[15] Lucian Boia, op. cit., p. 310.

[16] Ioan Slavici, op. cit., p. 36.

[17] Lucian Boia, op. cit., p. 310.

[18] ANB, AIC, Fond „DGP”, dosar 16/1918, f. 5.

[19] ANB, AIC, Fond „DGP”, f. 4r-v.

[20] ANB, AIC, Fond „DGP”, dosar 16/1918, f. 8 r-v.

[21]  Ioan Slavici, op. cit., p. 92.

[22] Ibidem, p. 111.

[23] Tudor Arghezi, „Opere. X. Publicistică (1951-1967). Postume. Cutia de poștă. Anchete și interviuri. Prefețe”, ediție îngrijită și note bibliografice de Mitzura Arghezi și Traian Radu, prefață de Eugen Simion, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2011, p. 65sq.