CULTURA LITERARĂ

Rubrica PERSPECTIVE

Specialistă în introspecţie

Ştefan Baghiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 13 (569), 30 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-13-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_569.compressed.pdf

 

Lavinia Branişte, Interior zero, Editura Polirom, Iaşi, 2016

„Cât de ciudat să descoperi că pe dinăuntru corpul tău lucrează fără tine”, îşi spune la un moment dat Cristina, tânăra protagonistă şi naratoarea romanului „Interior zero”. La fel cum, apelând la o metaforă, întreaga carte e despre o personalitate refugiată în observaţia propriului interior afectiv: tranşant, aproape fără milă prin autocritică, autoexpunere sau reproş. Cine s-a săturat de autoficţiunile minimaliste româneşti și ar fi pus pariu că acest tip de scriitură trebuie înlocuită cu proza maximalistă, s-ar fi înşelat: romanul Laviniei Branişte din 2017 demonstrează tocmai faptul că acest gen de scriitură poate deveni, prin subtilitatea caracteristică, mai maximalist decât romanul de construcţie.

Mediul generează tezele: tezismul de care a fost acuzată autoarea este, în mare măsură, rezultatul natural al unor situaţii concrete de cotidian. Spre exemplu, în momentul în care şefa îi spune să fie aplicată în traducere, să nu facă poveşti (bănuind că o traducătoare de literatură va stiliza limbajul şablonard al documentelor), teza e flancată de implicarea naratorului în poveste: adică, prin angajarea plenară în proiectul firmei a personajului principal, interesat până la ultimele consecinţe de viaţa corporaţiei, scena rămâne o tehnică de construcţie a altui personaj (şefa) şi nu vizează neapărat o dezbatere în subsol despre administrativ vs. creativ (sau, dacă o face, o face în măsura în care fiecare acţiune într-un astfel de mediu, fiind aleasă inteligent în economia romanului, dă seama de probleme generale ale fundalului). La fel cum, fără a postula un feminism tranşant, romanul antrenează permanent o polemică la adresa situaţiei femeii, fie că o face direct sau prin atitudinea personajului principal: dacă şefa e „mândră că e femeie într-o lume a bărbaţilor”, protagonista lucrează în contrast („un şantier e un loc unde simţi înainte de toate că eşti femeie”). Aş spune chiar că, apropiate de scenele lui M. Duţescu din „Uranus Park” (un roman în care mediul imobiliarelor şi proiectelor arhitecturale, ca personaj periferic, decide intenţia scriiturii), aceste cadre de şantier ale Laviniei Branişte setează un spaţiu nou în proza noastră, generator de profiluri insolite cărora noroaiele, munca, discuţiile la ţigară le conturează profilul prin câteva tuşe decisive. Astfel, din primele pagini avem în faţă teze sociale şi gender însă, din fericire, nu avem tezism.

 

Occident-România

Două relaţii mă interesează în mod special în roman, deşi ele pot părea secundare atât în raport cu arcanele amoroase în jurul cărora se învârt zilele protagonistei, cât și cu drama de la finalul cărţii. În primul rând, e vorba de relaţia cu mama, plecată în Spania, cu care se creează un soi de relaţie „dragoste și ură”: de fiecare dată gesturile de apropiere devin, în discuţii uşor iritate, momente de introspecţie: „Aştept de la ea de ani de zile să mă-nveţe ceva despre viaţă. Aştept să deschidă gura şi să-mi spună ceva solid, de nezdruncinat. Cutare chestie e aşa şi nu altfel. Sau măcar să-mi sună că tot ce mi-a zis în copilărie despre «când o să fii mare» a fost complet greşit. Poate că eu am învăţat în treizeci de ani ce-a învăţat ea în cincizeci şi suntem amândouă încă foarte departe de orice certitudine utilă”. Dacă scena asta porneşte de la o chestiune măruntă (alegerea unei cafele, un compliment pe care Cristina îl face mamei referitor la cerceii acesteia şi care o determină pe mamă să insiste incontrolabil să îi primească în dar), alte situaţii devin piloni narativi pentru desfacerea unor discuţii subtile despre România tranziţiei: „Mama lucrează în Spania de atât de mult timp, încât am impresia că dintotdeauna. Lucrează în turism, la malul mării, şi vine acasă o dată pe an, în extrasezon. Îşi aranjează în aşa fel încât să prindă sărbătorile de iarnă. De ani de zile, ea n-a mai văzut România cu frunze şi flori, vine mereu pe noroaie, pe lume înfofolită şi cenuşie şi are impresia că aici e un tărâm trist […] Acum ne-am rezervat o zi întreagă pentru o tură prin Berceni, pe la blocurile noi. Să vedem ce-i pe-acolo, că i-am tot trimis linkuri la blocuri noi, dacă mă hotărăsc să fac credit, avansul mi-l dă ea”. De altfel, nu de puţine ori, scenariile propuse în roman se îndreaptă către explicări ale unor alegeri de muncă: fie de a rămâne în România, fie de a intra în domeniul umanist şi de a nu urma o carieră pe filieră reală (mult mai bine remunerată). Mama este – din acest punct de vedere – un barometru esenţial al tezei decalajelor Occident-România. Pentru că acceptă orice decizie a fetei, chiar dacă priveşte puţin circumspect anumite exagerări (faptul că ea va locui într-o zonă periferică).

 

Antropologie narativă

Al doilea personaj important este, dacă nu şefa, măcar cel colectiv: firma. „Interior zero” e poate romanul care tratează cel mai bine un mediu de acest gen dintre cele care au avut astfel de tentative în ultimii ani. Spre exemplu, M. Duţescu, deşi era un cunoscător al domeniului arhitecturii, propunea un personaj mai mereu pe fugă, care nu se implica foarte tare în subsolurile proiectelor în desfăşurare. La fel, Dorin Mureşan alegea, în „Gestul animalului mort”, să pună în faţa frescei imobiliare un narator puţin prea preocupat de natura acţiunilor sale. Lavinia Branişte face proză de mediu poate la fel de bună ca aceea pe care o realiza Ioana Bradea în „Băgău”. Adică redă relaţiile dintre colegi atât prin absurdul şi comicul care amintesc de serialul „The Office”, unde nişte angajaţi dezvoltă în jurul unui xerox întregi reţele de activităţi conexe, cât şi prin refractarea acestor relaţii cu ajutorul introspecţiei. Pariul e câştigat mai ales în momentele în care şefa apare drept cel mai credibil personaj din „Interior zero” (căci niciodată nu e accentuată caricatura, ci mereu se lucrează ca şi cum ea ar fi de faţă la scrierea romanului – în cel mai bun sens, căci acest lucru dă senzaţia unei lipse de intenţie vădită: iată, din nou, unde e tezismul?). Mai mult, este analizată întreaga firmă din această perspectivă a detaliilor mărunte (cum reacţionează la costumul de la balul mascat colegii etc.), poate la fel cum Houellebecq o făcea în „Extinderea domeniului luptei” (un roman european reper pentru observaţia corporate). Plus că aceste scheme vor fi puse la lucru în cadrul poveştilor de dragoste, în momentul în care personajul are anumite nemulţumiri/se simte nevoit să îşi explice obiceiurile: „Îi spun că da, ieşim, deşi mă înnebuneşte cu mâncatul în oraş, chestia asta mă stoarce de nişte bani pe care nu-i am sau cel puţin nu pentru asta. Omletă pot să-mi fac şi eu acasă. Dar nu vreau să creez o impresie proastă, nu vreau să fiu mai puţin mişto decât se aşteaptă el să fiu, aşa că merg pe propunerile lui”.

Cinică şi fragilă, Cristina este o resemnată. Dar una din tagma ciudaţilor, care, oricât de mult îşi vor confirma că orice gest de apropiere obligă şi supraexpune, vor continua să le facă pe toate de dragul unui joc pe care îl privesc parcă din exterior, deşi se află în mijlocul lui. Romanul „Interior zero” este, din aceste motive – şi nu numai – una dintre marile reuşite ale prozei româneşti recente, care pare că a descoperit la ce foloseşte minimalismul autoficţional după decenii de experimente.