CULTURA LITERARĂ
„Oameni căzând înăuntru”
Ancuța Bora
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 13 (569), 30 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-13-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_569.compressed.pdf
Rita Chirian, Casa fleacurilor, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2016
Registrul grotesc, irizat de reflexe sarcastice, agresive, din „Sevraj” şi radiografierea traumei în „Asperger” i-au adus scriiturii Ritei Chirian eticheta de „poezie virilă”. În schimb, receptarea aproape unanimă a noului volum drept poezie „feminină” vine ca un contrapunct relativ simptomatic pentru discuțiile din ultimii ani. Apărut anul trecut la Casa de Editură Max Blecher, „Casa fleacurilor” e un exerciţiu de echilibristică între disiparea umanităţii, trăsătură caracteristică formulei minimaliste, şi semnul de rezistenţă al afectării, mărturisind o „repliere dezabuzată” (O. Soviany). Poeta recurge, de această dată, la un imaginar domestic, adesea sincopat, scurtcircuitat de reminiscenţele unei explozii temperamentale care inervează textele.
Deconstruirea la nivelul sintaxei deschide o plajă largă a interpretărilor, însă are drept consecință o anumită incoerenţă la nivelul imaginarului, care se poate salva în turnúri suprarealiste („aerul e mocirlos în jur, dar tu eşti un scafandru încercat, inima kitsch & porn din care tot ce vrei sunt musculiţe şi copci”) sau rămâne o suprapunere de imagini, melanj de lucruri şi stări: „încolonarea în dragoste e o mină de aur aproape de nesuportat, semnul ferestrelor deschise înspre copaci, un exerciţiu versat împotriva nenorocirilor”. Această discontinuitate a discursului liric, ca efect al unei vorbiri interioare opuse unei gândiri raţionale, epicizante, reconfigurează integrarea într-un plan ontologic care repudiază subiectul. De pildă, în „dominique” respingerea e sugerată de secvenţele care se situează prin coordonare în acelaşi plan al anxietăţii, fiind înlănţuite prin artificiul tehnic al adversităţii: „dar nu/ marele edificiu/ de linişte/ şi confort/ n-are nicio/ fisură/ şi nimeni nu-/ ncurcă/ limbile/ de dragul/ nostru/ pune-mi ceva în palmă/ ceva/ de salvat”.
Vocea poetică se dizolvă într-o pulverulenţă obiectuală care trădează, de fapt, o căutare a umanităţii. Această questa a umanului e materializată în imagini vizuale cu rezonanţe neoexpresioniste: „limba noastră încurcată în lucruri” („crab”); „şi tu eşti un mort din care cresc rădăcini”(„staub”); „noi organe externe, frumos învelite în foiţă de aluminiu” („dansul în plasă”); „mâinile noastre văzute de foarte de sus sunt şoareci obezi, împerechindu-se” („risipă”); dar şi surprinsă grafic de ilustraţia copertei, realizată de Ilinca Pop (după conceptul Anei Toma), în care realitatea se însăilează organic prin imaginea şuviţei de păr (apendice al organicului, element la limita dintre anatomic şi obiectual).
Fractalic, datorită tehnicismului uneori excesiv prin care poeta alege să-şi construiască imaginarul, Rita Chirian dovedeşte o conştiinţă a reificării a cărei miză este căutarea „căldurii animale” a subiectului, atât la nivel macrotextual (carte-obiect), cât şi în structura internă a textelor. Ilustrativ în acest sens este poemul „îmblânzire”, în care expresiile percutant neoexpresioniste sunt grupate conform unei logici a ciclicităţii după recurenţa enunţurilor sintetizatoare: „ziua începe aşa:”; „aşa începe ziua:” etc.
Resortul acestei atenţii pentru construcţie este Idealtypus-ul de frumuseţe (cuvântul „frumos” fiind reluat în majoritatea poemelor din volum), denunţând ironic tocmai mizerabilismul tematic şi lipsa de consistenţă în tabloul social, aflat sub ameninţarea continuă a morţii: „şi cât de frumos/ urcă apele morţii/ în hipocamp” („fotografie mişcată”). Privirea poetică operează în real („partea decupată a fotografiei când lucrurile singure devin alte lucruri”), iar fisurile lumii sunt denunţate printr-o filtrare livrescă a amintirii („aminteşte-ţi că trebuie să te întorci ca să vezi casa în flăcări. aminteşte-ţi că ai crezut, dar nu vrei să fii, laudă lumii mutilate”). Recuperarea frumuseţii convulsive mai ales în poeziile aluvionare – obsesia frumuseţii subsumându-se, de fapt, dorinţei de resemantizare a raportului dintre subiectul depersonalizat („trebuie să te uiţi la oameni ca la nişte linii şi protuberanţe”) şi lumea percepută ca distribuire aleatorie şi angoasantă a obiectelor („lucrurile pe care le-am scoate din loc nu le-am mai putea împinge nicăieri în lume”) – devine un semn de rezistenţă a pulsiunii anti-umane, despre care teoretizează Radu Vancu în a sa „Elegie pentru uman”. Căutarea frumuseţii e exprimată uneori ironic: „totul trebuie să fie derulat cu încetinitorul, de vreme ce viaţa e frumoasă” („mise en place”); „golul e frumos” („staub”); „când totul e frumos & amar, iar ceilalţi foarte îngăduitori” („kitsch & porn”). Alteori, aluziv: „tandreţea e bucata de carne crescută în/ mijlocul măselei” („black Friday”), „cadavre prinse în dantele” („panic update”). Iar, în câteva versuri, strategia ajustării proporţiilor induce impresia de candoare: „paturile noastre sunt mici, cât să încapă teritoriile calmului, imensă e întinderea de apă, mai lat imperiul nostru” („încolonare”). Tot sub semnul frumuseţii stă şi reconfigurarea realului potrivit unei logici a hipersensibilităţii, ordonare obţinută prin folosirea mecanică şi repetată a unor procedee de construcţie. De exemplu, în poemul „imitaţia carnivorelor”, formulele concesive – „oricât (de frumoase)”, „în ciuda (tuturor lucrurilor)” – revelează teroarea şi presiunea aparenţelor.
Dacă am remarcat insistenţa asupra unor tropi de construcţie care clarifică, uneori peste măsură, jocul semnificaţiilor, o altă scădere a volumului este utilizarea, pe alocuri, a unui ton sentenţios, exerciţiul de deconceptualizare îmbrăcând formele unor aforisme: „frumuseţea e disperarea noastră umilă” („abendphantasie”), „frumuseţea ta o să placă, dar cu iubire adevărată sau falsă” („imitaţia carnivorelor”), „mizeria e plină de minuni” („casa fleacurilor”). Poetica de implozie se conturează manierist prin uzajul (şi abuzul) de notaţii fulgurante care riscă să disemineze sensul poemelor, acest artificiu tehnic fiind menit să susţină acelaşi „melodramatism de fond” pe care îl observa Al. Cistelecan în cronica sa la „poker face”.
Demascând fisurile de existenţă, „Casa fleacurilor” se singularizează între apariţiile recente prin traducerea unei aclimatizări tensionate în contact cu obiectele şi, prin extensie, cu alteritatea.