CULTURA LITERARĂ

Maeștri și discipoli 

Rodica Grigore

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 13 (569), 30 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-13-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_569.compressed.pdf

 

 

Thomas Bernhard, Frig, Traducere și prefaţă de Gabriela Danţiş,  Editura Art, Bucureşti, 2016

Comparat cu Kafka pentru viziunea de coșmar care îi domină numeroase pagini, pus alături de Canetti sau Sebald pe temeiul atitudinii asemănătoare pe care au demonstrat-o toți trei față de realitățile care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, raportat la lirismul lui Georg Trakl, austriacul Thomas Bernhard (1931 – 1989) pare a avea, oricât ar putea să pară de ciudat, cea mai sumbră imaginație dintre aceștia.

 

O viziune întunecată

„Frig”, primul roman publicat al autorului, apărut în 1963 (și de curând în traducerea românească semnată de Gabriela Danțiș, excelentă versiune a unei tulburătoare cărți, la fel ca și alte creații ale lui Bernhard, precum „Extincție” sau „Vechi maeștri”, tălmăcite pentru cititorul român de aceeași inspirată și atentă traducătoare!) demonstrează nu doar înrudirea de substanță cu întreaga operă a scriitorului, ci oferă și surpriza unei reluări a câtorva teme majore impuse de Thomas Mann, în „Muntele vrăjit”. Pe care, desigur, Thomas Bernhard le tratează în maniera sa proprie, îmbrăcând totul în viziunea întunecată ce-i e caracteristică, demonstrându-și, astfel, capacitatea de recontextualizare și de actualizare a marilor modele literare.

Pretextul narativ e reprezentat de însărcinarea pe care o primește un tânăr, student medicinist, care e trimis de către asistentul Strauch, unul dintre superiorii săi, să țină sub observație activitățile pictorului Strauch, excentricul frate al șefului lui. Dezgustat de lumea în care trăise, în salvarea sau capacitatea de ameliorare a căreia nu mai avea nicio încredere, acesta părăsise Viena și se stabilise la Weng, un sat din Alpii austrieci, unde locuia la un han (unde pereții sunt atât de subțiri, încât poți auzi gândurile oamenilor, după cum afirmă el!), evitând, în principiu, legăturile cu ceilalți. Tonul general al cărții, ca și atmosfera acesteia sunt sugerate (și stabilite!) încă din primele pagini: „Un stagiu de medicină nu înseamnă doar un loc unde să înveți să diseci și să coși, să faci ligaturi și să reziști. Un stagiu de medicină trebuie să țină seama și de fapte și posibilități dinafara corpului. Misiunea mea […] mă obligă să mă confrunt cu astfel de fapte și de posibilități extracorporale. Să explorez lucruri inexplorabile. Să împing observația până la un grad oarecum surprinzător al posibilităților. Ca și cum ai descoperi o conspirație”. Căci, evident, naratorul nu trebuie să rețină doar ceea ce se vede din existența pictorului, ci mai ales ceea ce pentru majoritatea oamenilor ar rămâne necunoscut și ascuns.

 

Lecturi inițiat(ic)e

Prin urmare, romanul va consta în dialogurile celor doi și mai cu seamă în înregistrarea atentă a lungilor monologuri ale lui Strauch, în cadrul cărora acesta își definește concepțiile despre tragic și absurd, despre existența umană și despre marile mistere ale vieții, aceste secvențe trimițându-ne nu o dată cu gândul la elaboratele confruntări de idei ale lui Naphta și Settembrini, personajele din „Muntele vrăjit” care ghidau și mijloceau inițierea lui Hans Castorp. Pentru că, în fond, și „Frig”, în ciuda tuturor aparențelor, este un roman de formare, atâta doar că schemele consacrate nu mai sunt respectate. Însă finalitatea demersului acestui narator implică, fundamental, ideea de inițiere, esențial fiind, în cazul lui Bernhard, faptul că avem de-a face în primul rând cu o experiență de formare ce implică cititorul și care are în vedere actul lecturii. Aceasta nu mai poate rămâne, ca în proza tradițională (sau chiar ca în unele dintre marile romane ale începutului modernismului) la un nivel exterior, fiind în permanență nevoie de implicarea activă în decodificarea sensurilor unui astfel de text.

Deloc întâmplător va fi, deci, că pictorul Strauch nu vrea să spună mai nimic despre concepția sa privitoare la artă și la rolul și locul ei în societatea contemporană. Cu atât mai mult, el nu a mai creat nici un tablou de multă vreme, iar atunci când se decide, totuși, să lucreze, o face în întuneric. Tehnica aceasta a umbrei și a diluării contururilor este, de altfel, adoptată de Bernhard însuși în această carte, personajele ori spațiile fiind rareori descrise (și niciodată în detaliu), având doar caracteristici sugerate, ca pentru a compune o frescă simbolică, valabilă în multe locuri, nu doar în Austria, cea față de care autorul nu poate simți nicio apropiere ori apreciere… Evident că miza lui Bernhard este și aici, la fel cum se va întâmpla și în textele sale ulterioare, să ofere cititorului prilejul unei sumbre meditații cu privire la condiția umană, pe care el o descrie în maniera ce-i e caracteristică.

 

A trăi și a citi

Strauch, asemenea celorlalți protagoniști ai lui Bernhard, se îndoiește de tot, de țara sa în primul rând, și nu are încredere în femei, se ferește de compania oamenilor și evită să apară în societate, lăsându-și tânărul interlocutor de multe ori de-a dreptul năucit, cu toate că simte față de el un veritabil sentiment de prietenie, care-l umanizează în mod neașteptat. Poate tocmai de aceea formarea naratorului pare atât de dificilă, cu atât mai mult cu cât, în afara lecțiilor lui Strauch, acesta citește, de-a lungul întregii narațiuni din „Frig”, un roman al lui Henry James, al cărui titlu nu este dezvăluit – și pe care aproape îl termină spre finalul textului lui Bernhard.

Critica literară a făcut diverse speculații cu privire la această lectură, unii exegeți concluzionând că ar putea fi vorba despre „Ambasadorii”, unde, într-un mod oarecum asemănător, cititorul e martorul unei relații între maestru și discipol și deopotrivă al unei călătorii menite să stabilească adevărul cu privire la o serie de fapte și de personaje. Numai că, spre deosebire de narațiunea limpede și atât de elaborată a lui James, Bernhard întunecă în mod intenționat perspectivele și îngroașă contururile, una dintre lecțiile acestei sumbre cărți fiind neîncrederea în existență, în general, adică tocmai opusul convingerii lui Strether, conform căreia viața merită trăită întotdeauna din plin. Mai degrabă un arhitect al conștiinței decât un artist aflat în căutarea unui stil aparte, digresiv și eseistic în cel mai complet sens al cuvântului, Thomas Bernhard demonstrează prin acest roman o artă a narațiunii ce uimește și convinge, chiar dacă, în primă instanță, își pune cititorul în încurcătură, la fel cum este pus în încurcătură și tânărul narator din „Frig” de reacțiile neașteptate ale unui pictor solitar și de realitățile unei lumi a cărei existență nu o bănuise niciodată.