CULTURA LITERARĂ
Rubrica PERSPECTIVE
O carte cu bătaie dublă: între arheologia cunoaşterii şi gender studies
Ştefan Baghiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf
Adriana Babeţi, Amazoanele. O poveste, Editura Polirom, Iaşi, 2013
Într-o cronică de acum câţiva ani din „România literară”, Vasile Popovici dădea câteva indicaţii referitoare la regia proiectului de dimensiuni largi pe care l-a propus Adriana Babeţi în „Amazoanele. O poveste”: „Amazoanele, să o spunem din capul locului, nu sunt tema cea mai arzătoare la ordinea zilei. Sunt însă – ar trebui să ne întrebăm de ce – tema Adrianei Babeţi. În plus, cultura română nu pare să fi avut o apetenţă deosebită pentru acest mit relativ marginal din imaginarul antic, după cum reiese de altfel şi din lectura minuţioasă a autoarei. Şi totuşi, fascinaţia pentru amazoane a rezistat pe masa şi în mintea autoarei timp de peste 30 de ani, a supravieţuit multor altor preocupări în tot acest răstimp, a traversat o cădere de regim şi a ieşit la suprafaţă după atâţia ani de nelinişte şi schimbări sub forma impresionantă pe care o vedem azi” (Vasile Popovici, „Amazoanele, rescrierea unui mit”, în „România literară”, nr.7/2014). Însă nu doar aparenta marginalitate a mitului amazoanelor în cultura română pare să fie, în urma lecturii volumului, motorul acestei cercetări, ci mai ales încercarea de a ieşi dintr-o schemă de analiză locală şi de a intra, contrar inerţiei criticii şi teoriei culturale româneşti, în subiecte cu bătaie internaţională. Poate doar proiectul de revizitare a lui Joyce propus de Mircea Mihăieş anul acesta poate concura. Foarte puţine sunt studiile româneşti în ultimele decenii care să fi intrat – prin însăşi condiţia lor exportabilă – cu adevărat în dezbaterile internaţionale academice. Şi cartea „Amazoanele. O poveste”, apărută în 2013 la editura Polirom, tocmai că incită mai mult prin voracitatea culturală şi intenţia globală decât prin propunerea de a rezolva o problemă locală.
Deşi gândită în siajul arheologiei cunoaşterii, cartea „Amazoanele. O poveste” are toate datele unui dosar bine racordat la studiile gender: pentru că, deşi mitologiile amazoniene devin locuri comune în literatură şi, astfel, studii de caz pentru întreaga diagramă a studiilor filologice, dosarul lor ţine de o anume emblemă/pilon central în cadrul studiilor culturale: „Numai că amazonotopica mă ţintuia locului. Pe de o parte, erau miturile şi fabulaţiile literare, pe de alta, strădania istoricilor de a încerca să explice dacă toate poveştile acestea au fost smulse din realitate sau nu. Totul părea să ţină de felul cum trece prin vremuri imaginea luptătoarelor. De cum le-au reprezentat scriitorii şi artiştii, din vechime până astăzi, în epopei, poeme, tragedii, romane, picturi, sculpturi, filme, benzi desenate ori jocuri pe calculator” (p. 21).
Etimologii
Primul capitol al cărţii vizează clarificarea etimologică: deşi ar părea evident că numele femeilor luptătoare („ucigaşe, dar şi iubitoare de bărbaţi”) vine pe o filieră topos, studiile Adrianei Babeţi încearcă recompunerea reţelei prin intermediul căreia amazoanele au devenit acest etimon universalizabil. În cuvintele cercetătoarei, „pentru obârşia cuvântului amazoane, de la Hipocrate sau Diodor din Sicilia până la savanţii zilelor noastre, se dă o bătălie parcă fără sfârşit” (p. 27). Poate cea mai interesantă dintre aceste etimologii este aceea care oferă – printr-un echivalent în realitatea de război a vremurilor antice – imaginea amazoanelor ca „femei fără sâni” (a-mazós). Pentru că această imagine le leagă direct de caracterul lor războinic: pentru a-şi putea utiliza armele – cel puţin aşa circulă argumentele împrumutate de la Hipocrate – femeile războinice sacrificau sânul drept (cauteromazie). Practica se înfăptuia la naşterea fetelor. De la această etimologie antică, Adriana Babeţi urmăreşte evoluţia simbolică a femeilor luptătoare: descoperirile geografice din secolul al XVI-lea determină combinaţia sub care sunt cunoscute astăzi acestea. Anume, faptul că Francisco de Orellana rebotează fluviul Maranon cu numele Amazon.
Şi chiar această origine a amazoanelor va genera probleme în interpretare: pentru că li se poate găsi cu greu „o unică origine”, semnificaţia lor mitologică va fi devenit un vehicul prin care imaginea unei comunităţi de femei luptătoare a populat imaginarul colectiv al tuturor culturilor: „ca să limpezim cât a fost cu putinţă lucrurile, am trecut în revistă pentru început doar ceea ce au scris poeţii, autorii tragici ori istoricii greci şi latini despre toate acestea, întrucât ei au fost primii care le-au pomenit pe războinice. Iar tot ce se va născoci mai apoi pe seama eroinelor, din Evul Mediu şi Renaştere până în modernitatea târzie poartă în centru mitul originar amazonian (sau, cum cu îndreptăţire e numit, arhe-mitul). Adică un nucleu tare, un miez imaginar, pe care se vor altoi mai apoi sute şi sute de poveşti” (p. 50). Sunt numite aici circulaţiile mitului ca date necesare pentru desluşirea poveştilor dintre Walkirii şi Brunhilda, ale luptătoarelor din Boemia Vlastei sau din Indii, ale Venexianei ori ale Nikitei. Studiile din acest volum însă mai încearcă să rezolve o ipoteză lansată în cercetările anterioare: dacă amazoanele sunt femei războinice sau bărbaţi îmbrăcaţi în armuri femeieşti. Palefatos, în „De incredibilibus”, propune această din urmă variantă.
Ideologii
Însă, dincolo de a încerca o clarificare a originii mitului, studiile Adrianei Babeţi au marele merit de a reuşi să separe istorii locale (uşor de atacat ca fantezii sau pulsaţii ale imaginarului colectiv) de ideea din spatele acestei comunităţi matriarhale: anume că, deşi este disputată originea numelui şi a conduitei reale a comunităţilor de luptătoare, ubicuitatea acestui gen de organizare socială vorbeşte despre o alternativă la formele tradiţionale, patriarhale. Povestea amazoanelor nu este, nici pe departe, doar o justificare a unei mitologii în realităţi antice sau medievale, ci un pretext bun pentru a stabili următoarea realitate alternativă a organizărilor civilizaţiilor: faptul că aceste comunităţi de femei luptătoare sunt prezente atât în Europa (Boemia, Anatolia), cât şi în Asia (Rusia de Est şi Indii) devine un argument pentru deschiderea dosarului gender. Într-o lume antică şi medievală în care imaginea femeii apărea preponderent separată de activităţile războinice sau administrative, aceste civilizaţii devin nu doar un caz exotic, ci o excepţie care poate genera date în istoria premodernă şi modernă: „Ce se întâmplă însă cu amazoanele în literatura de la finele Renaşterii, când amprentele baroce sunt tot mai vizibile? Imaginea femeilor războinice se remodelează, se stilizează foarte mult, intră în «logica» jocului, a paradoxului şi iluziei. Totul devine spectacol, punere în scenă, la propriu şi la figurat. Dovadă: majoritatea textelor în care apar amazoanele sunt piese de teatru. Iar printre autori îi regăsim pe Shakespeare, Fletcher sau Cartwright, pe Lope de Vega, Tirso de Molina sau Calderon de la Barca” (p. 134). Adriana Babeţi observă cum trecerea către o adevărată problematizare implicită a imaginii amazoanelor întâmpină la început obstacole determinate de stilizarea mitului până la burlesc. Până la „Pentesileea” lui Heinrich Von Kleist, deşi există precedente în refacerea imaginii femeilor luptătoare prin dimensiunea umanistă/creştină a Ioanei D’Arc (în „Fecioara din Orleans”, Schiller, 1803) femeile luptătoare sunt mereu prezentate într-o lumină ironică sau didactică, protejând morala patriarhală a epocilor: „Johann Christoph Gottsched […] imaginează lumi ginecocrate, dar o face pe un ton didactic-satiric, îndemnându-şi publicul când la emancipare, când la păstrarea vechiului rol prescris de către bărbaţi” (p. 142).
Modernitatea
„Şocul romantic” despre care vorbeşte Adriana Babeţi înseamnă tocmai convertirea interpretării prin mijloacele titanismului modernităţii. În tragediile lui Kleist, „răsturnarea mitului” înseamnă reevaluarea statutului femeii luptătoare: în cuvintele cercetătoarei, „amazoana nu mai e nici domesticită, nici demonizată” (p. 143). Iată cum istoria mitului – aşa cum poate fi ea recompusă prin utilizarea acestuia de-a lungul secolelor şi epocilor – devine o oglindă a paradigmelor sociale de interpretare. Adică, dacă ele erau în Antichitate şi Evul Mediu o curiozitate şi o excepţie de la regula patriarhală, dacă arta le-a înfăţişat ironizând şi temperând orice formă de avânt eroic în comportamentul lor prin condamnare la burlesc în preromantism, modernitatea nu mai face concesii unui mit spectaculos. Esenţială este aici teoria Adrianei Babeţi conform căreia progresul şi reorganizările sociale (atât cât pot fi considerate în zorii secolului al XIX-lea) pot fi urmărite prin acest motiv aparent marginal al amazoanelor: „aceasta se întâmplă şi deoarece, în cazul marilor autori romantici, cu totul alte ipostaze de feminitate cuceresc prim-planul imaginarului. La extreme s-ar afla când angelicele Madone, fiinţe eterate, întrupare a spiritului însuşi, când secutoarele Venere, carnale, senzuale, sursă a păcatului” (p. 144). Totuşi, spune autoarea, apariţiile sunt fortuite. Ele nu pot vorbi încă despre o reinventare a unui mit la nivelul la care o va face – în secolul XX – literatura (şi artele) de larg consum.
Decadentismul
Foarte interesantă, din nou, până la a trece către o analiză a reinterpretărilor secolului XX, este observaţia cercetătoarei referitoare la „amazoanele decadenţilor” (autoarea fiind, de asemenea, o specialistă în curentele şi politicile subîntinse de comportamentele artistice dandy): la autori ca Gautier, d’Aurevilly sau Villiers, amazoanele preiau funcţiile altădată masculine (acesta fiind efeminat prin însăşi paradigma decadentistă) – „o lectură atentă dezvăluie rapid un tip de construcţie transparentă, aproape tezistă, care aşază faţă în faţă, în cuplu, câte o femeie puternică, mânuitoare a armelor la propriu şi un bărbat mai mult sau mai puţin efeminat” (p. 165).
Secolul XX şi contemporaneitatea
Lucrurile se complică (din moment ce referinţele se ramifică) în secolul XX şi, mai ales, în perioada postbelică. Însă ceea ce câştigă studiul – în analiza de detaliu pe care o practică Adriana Babeţi – este chiar clarificarea ideologiei din spatele utilizării mitului. Mai mult, Adriana Babeţi reuşeşte să trateze fiecare posibilă ipoteză intuibilă cu o răceală obiectivă, identificând transportările mitului nu după preconcepţiile activate de viziunea generală asupra subiectului, ci de realitatea actualizărilor sale: „Ar fi de aşteptat ca anii ’30 (până la începerea celui de-al Doilea Război Mondial) să continue acest elan emancipator, ba chiar să-l amplifice. Studii bine documentate arată însă altceva. Şi anume că toată această experienţă a libertăţii feminine interbelice e limitată şi că o serie de constrângeri încep să se vadă mai bine după ce euforia «anilor nebuni» trece şi când se poate vorbi chiar despre un declin al erei feminismului, în comparaţie cu vigoarea acestuia din jurul lui 1900” (p. 185). Aşadar, în interbelic, emergenţa viziunilor radicale nu a generat – cum ar fi fost de aşteptat – o renaştere a mitului, ci mai curând l-a tipologizat după câteva cutume (vezi capitolul „Spadasine, corsare, pistolare” – pp. 199-203). Apoi, în postbelic, industria artei, democratizându-se şi contopindu-se cu structurile media, a generat o aproape la fel de mare transformare (metamorfoză burlescă) ca în era premodernă.
Studiile despre cazurile româneşti (preluând dezbaterile unor Ioana Pârvulescu despre situaţia literaturii feminine sau Paul Cernat despre caracterul misogin al dezbaterilor culturale de la finalul secolului al XIX-lea sau din interbelic) caută să explice nu doar ocurenţele mitului în sine, ci apropierea anumitor personaje sau autoare canonice (şi marginale) de etici emancipatoare: întreaga proză autohtonă şi întreaga poezie sunt supuse acestei radiografii ideologice, prin prisma utilizării personajelor feminine (supuse sau emancipate). Apropiate de „Portretul de grup cu scriitoare uitate” al Biancăi Burţa-Cernat, studiile reprezintă – destul de întârziat, totuşi – un moment veritabil de gender studies autohton.
„Amazoanele. O poveste” este, în acest moment, poate cel mai important document autohton referitor la condiţia şi statutul femeii în spaţiul cultural românesc şi de aiurea. Şi, pentru că acest motiv (mitul amazoanelor) devine un simplu pretext în momentul desfăşurării bătăliilor (cum sunt numite secţiunile principale ale volumului, „Atac”, „Contraatac”, „Încercuire”, „Asalt”, „Paradă” şi „Retragere”), volumul câştigă pe mai toate planurile: pornind de la o mitologie excepţională, care contrabalansează viziunile patriarhale tradiţionale, studiile ajung la clarificarea mentalităţilor în epocile majore ale ultimelor două milenii şi la detalierea receptării „de aproape” a literaturii referitoare la acest concept. Între arheologia cunoaşterii şi gender studies (ambele par oricum reductive pentru studiul masiv şi detaliat de 800 de pagini), inteligenţa şi voracitatea culturală ale Adrianei Babeţi ştiu să opereze atât planurile largi (schemele macro, de mentalităţi sau instituţionale), cât şi notele de detaliu. Rar poate fi întâlnit un caz mai bun pentru exemplificarea îmblânzirii unui raport aparent ireconciliabil: între credibilitate ştiinţifică, academică şi racordare la un discurs de larg consum.