Sari la conținut

Arta cicladică, eseu de Nicu Ilie

CULTURA VIZUALĂ

Arta cicladică sau Modernismul văzut prin ochii Omului de Bronz

Nicu Ilie

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf

 

Dacă în picturile rupestre de acum 30.000 de ani se pot găsi rădăcinile expresionismului și cele ale naturalismului, dacă în arta animistă, dar și în sincretismul Noului Regat egiptean, pot fi identificate elemente suprarealiste, o mică civilizație și cultură din Mediterana mileniului minus doi, cea din Ciclade, oferă istoriei artei prima ocazie de a vorbi despre principiile modernismului artistic. Aceleași linii curate, pline, aceeași stilizare și reducere la semnificativ, același minimalism, aceeași captivitate în formule geometrice de prim ordin.

Mult înainte de Ahile și Agamemnon, mult înainte de Homer și într-o cu totul altă lume decât cea a lui Pericle sau Socrate, insulele grecești din Mediterana orientală au produs civilizații remarcabile din punct de vedere artistic. Plasate în sudul Mării Egee, la est de Attica și Eubeea, și în nordul Cretei, insulele Ciclade au avut de mai multe ori prim-planul în istoria politică (prin Liga de la Delos, inițiată de Atena în perioada clasică, sau prin Ducatul de Naxos, rămas, parțial, până în secolul al XVIII-lea, ultima posesiune venețiană într-o mare controlată de otomani). Din punct de vedere religios, Cicladele au avut o poziție specială în Grecia clasică, legendele plasând în acest arhipelag copilăria lui Zeus sau locul de naștere al lui Apolo și a Artemisei. Din punct de vedere arheologic, civilizația cicladică este considerată autonomă, contemporană cu cea minoică (din Creta) și sfârșind prin a fi subordonată de aceasta, dar debutând distinct, printr-o sinteză a unor populații și culturi continentale grecești și anatoliene. Această civilizație specifică nu s-a dezvoltat unitar la nivelul întregului arhipelag (părțile sale orientale, Santorini în primul rând, fiind parte a minoicului), ci preponderent în insulele nord-vestice, mai apropiate de Attica. Cele mai numeroase și mai relevante vestigii sunt cele de pe insula Syros, în partea centrală a arhipelagului. Întreaga civilizație datează de la începuturile neoliticului și până la jumătatea epocii bronzului, în mileniile al patrulea și al treilea înaintea calendarului creștin.

Redescoperirea civilizației cicladice a avut loc la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin contribuția unor arheologi englezi și a unora greci. Primul element distinctiv al acestei civilizații a fost arta, în principal statuetele antropomorfe. Liniile acestora erau radical diferite de volutele artei minoice și de polimorfismul heladic, specific Greciei continentale.

 

Eterna reîntoarcere 2.0

Tradițional, oricare efort de înnoire artistică, de la romanic la Renaștere, la clasicism și romantism, a avut loc prin refolosirea unor modele elenistice/romane. Mircea Eliade a explicat fenomenul prin conceptul de „eterna reîntoarcere”, teoretizând cu mult succes inovația culturală ca pe un restart al unui ciclu a cărui substanță este însăși tradiția. Însă modernismul, cu toată gama sa de manifestări, de la Art Nouveau la avangardă și cubism, nu a mai fost o revenire programatică la stilurile Antichității clasice, ci, neprogramatică, la rădăcinile acestora. Deși nu foarte evidentă, a existat o corelație între apariția arheologiei științifice, la finalul secolului al XIX-lea, și filosofiile artistice ale momentului. Descoperirile lui Schliemann la Micene și Troia (după 1870), ale lui Arthur Evans la Cnossos (începând cu 1900), ale lui Robert Koldewey în Babilon (1899-1917) sau ale lui Hugo Winckler în Imperiul hitit (1906-1911) au pus în circuitul european mari valori artistice realizate de civilizații vag cunoscute anterior sau total necunoscute, cum erau hitiții. Stilul acestor noi capodopere scoase la lumină de arheologi s-a reflectat puternic asupra artei secolului XX. Descoperirile din Europa, precum arta paleolitică sau vestigiile Hallstatt (semnificative după 1875), au avut un efect similar.

În Ciclade, săpăturile au avut rezultate relevante începând cu 1899. Artefactele descoperite, îndeosebi operele de artă, au impresionat publicul european și au pregătit noi canoane estetice. Realitatea unei asemenea afirmații este probată mai ales printr-un fenomen de reflux: că siturile cicladice au fost victima unor jafuri masive în secolul XX, provocate de apariția unei generații de colecționari care cumpărau statuetele de aici pentru asemănarea lor cu operele lui Arp, Modigliani și Brâncuși.

 

Artă cu ingrediente locale

Deși la prima impresie există deosebiri radicale între arta Cicladelor și civilizațiile înconjurătoare, la o analiză formală și semantică statuetele au similarități (detaliile anatomice, poză și chiar tehnică de reprezentare) cu cele din cultura Vinča (și, prin intermediul acesteia, cu Gumelnița-Karanovo și Hamangia) sau cu civilizațiile anatoliene din descendența Çatalhöyük. Diferența majoră este calitatea tehnică. Minimalismul reprezentării, abstractizarea, liniile energice și, deopotrivă, finețea execuției au făcut ca aceste statuete să fie larg răspândite în zona egeeană, până în Cipru (și, posibil, Egipt), fie prin import, fie prin copiere. Materialul din care erau realizate este o marmură foarte fină (din arhipelag face parte și insula Paros, a cărei marmură avea să fie folosită ulterior de sculptorii Atenei), dar se foloseau și alte materiale locale (obsidian, șmirghel, cupru, aur, argint). Existența șmirghelului natural în Naxos, unul dintre punctele inițiale ale culturii cicladice, poate explica finețea execuției încă de la începuturile acestei civilizații, deși tehnica de producere nu este încă documentată. O cercetare pe această temă a fost recent inițiată de Muzeul Goulandris al Artei Cicladice din Atena. Aparent, statuetele sunt realizate prin șlefuire cu ajutorul altor pietre, iar existența unui abraziv natural poate fi marele atù tehnic al artiștilor locali.

Cele mai multe statuete cicladice sunt de mici dimensiuni, dar câteva sunt de înălțimea unui om. Aproape toate sunt reprezentări feminine. Rolul lor în comunitatea eneolitică nu este evident, dar istoricii au deja explicația, mereu plauzibilă în cazul societăților arhaice: statuetele nu erau executate pentru estetica lor, ci aveau un rol religios, fiind efigii ale unor persoane moarte sau absente.

3 comentarii la „Arta cicladică, eseu de Nicu Ilie”

    1. Evident, nu vorbim de banda modernă de smirghel, ci de aglomeratul metamorfic (roca). De știut că și actualele benzi de șmirghel se fac cu praf de șmirghel, iar cel mai mare producător mondial de rocă rămâne Grecia, prin insulele cicladice.

  1. Pingback: Renașterea 6.0 - Revista Cultura

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.