CULTURA SPORTULUI

Rubrica IN CORPORE SANO

Arta de a te epuiza, ştiinţa de a te reface

Mădălina Firănescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf

 

Cu o lună înaintea Campionatelor Europene de la Cluj (19-23 aprilie), Cătălina Ponor, veterana echipei noastre de gimnastică artistică, şi-a făcut un test genetic care i-a arătat cum îşi poate eficientiza datele fizice pentru obţinerea performanţelor. Mulţi vor spune că e cam tardivă testarea, căci, la 29 de ani, tripla campioană olimpică de la Atena se îndreaptă spre finalul carierei, deci n-ar mai avea nevoie de „trucuri” pentru alte medalii. Însă Cătălina Ponor pare dispusă să încerce metode noi pentru a-şi prelungi activitatea sportivă de top, pentru că, dincolo de ambiţia de a învinge adversare tot mai tinere, are şi un blazon de apărat. Aşa că gimnasta s-a supus analizei genetice, primind un ghid cu informaţii despre necesarul optim de microcurenţi, despre posibilele deficienţe metabolice ce pot apărea, despre existenţa riscului de accidentare şi despre cum trebuie abordată perioada de recuperare de după antrenamente şi competiţii. În total vreo 200 de pagini care o învaţă practic pe Cătălina Ponor cum să-şi folosească inteligent resursele şi cum să-şi ajute corpul să reziste unui efort prelungit şi unor mişcări nenaturale.

Pentru România – unde refacerea postconcurs înseamnă „băi cu gheaţă, puţin masaj şi hai la somn”, după cum povestea după JO 2016 puștiul-minune al înotului autohton, Robert Silinţă – asemenea testări ţin de domeniul SF. Lotul feminin de gimnastică a stat ani în şir fără medic, fiindcă nu venea nimeni pe salariul minuscul oferit, aşa că analiza ADN-ului sportivilor e de neînchipuit. Dar asta nu înseamnă că, pe plan internaţional, nu se practică. Ţări, care altădată se uitau cu jind la palmaresul României, au înţeles că sportul modern înseamnă mai mult decât talent şi dăruire, aşa că au investit în infrastructură şi în metode ştiinţifice de selecţie şi pregătire, ajungând până la a îndruma copiii spre disciplinele cu care se potrivesc genetic! Pentru că studiile de ultimă oră au arătat că o asemenea potrivire le sporeşte de 5 ori şansele de a urca pe podiumul mondial şi olimpic.

Nu toată lumea îşi permite însă aşa ceva. Foarte probabil că alergătorii kenyeni, care domină distanţele medii şi lungi, nu beneficiază de suport ştiinţific avansat. Cu toate acestea, din 1980 încoace, 40% din victoriile masculine pe aceste distanţe în concursurile de elită le-au aparţinut. Ca să le descifreze secretele, profesorul Yannis Distilabil de la Universitatea din Albright, împreună cu alţi colegi, a analizat 10 sportivi multimedaliaţi, provenind din tribul Kanji, izvorul nesecat al performanţelor atletice. Li s-a studiat programul (4 reprize zilnice de pregătire, cu primul antrenament la ora 6!), procentul de grăsime din corp (de 6-10%), dar şi alimentaţia, bazată pe orez, cartofi, varză, mazăre şi gali, o pastă făcută din porumb. Kenyenii consumă carne în cantităţi mici, iar de băut beau 1,1 litri de apă plus tot pe atâta ceai cu lapte şi zahăr. Concluzia uluitoare a cercetătorilor a fost că sportivii îşi asigură astfel exact necesarul calculat ştiinţific pentru greutatea lor, adică 600 de grame de carbohidraţi zilnic, construindu-şi rezerve importante de glicogen în muşchi, ceea ce le furnizează energia indispensabilă în cursele lungi.

Sportul zilelor noastre nu prea mai are totuşi legătură cu metodele empirice şi cu entuziasmul romantic, care făcea din orice truditor un campion. Nu degeaba îl ironiza antrenorul Cornel Dinu pe foarte conştiinciosul Bănel Nicoliţă, convocat la naţională: „E un jucător muncitor, dar terenul de fotbal nu e şantier!” Astăzi, marii campioni se cresc şi în laborator, nu doar în săli şi pe stadioane. Valeriu Tomescu, antrenorul care a făcut-o pe Constantina Diţă campioană olimpică la maraton la vârsta de 38 de ani (în 2008), spunea de pildă că efortul şi intensitatea antrenamentului pe distanţe lungi se revizuiesc constant pe baza testelor de sânge care măsoară capacitatea adaptării enzimatice la efort. La rândul său, Virgil Stănescu, vreme de 10 ani căpitan al echipei naţionale de baschet şi fost jucător în campionatul nord-american, explica: „Din punct de vedere fizic, un om normal are în corp până la 8 milionimi de acid lactic în timpul efortului. Când această cantitate se situează între 8 şi 10 poate fi periculos. Or, un sportiv ajunge la 22! Este muncă fizică, dar în acelaşi timp este durere”.

Cu alte cuvinte, sportul, chiar şi în era tehnologiei, înseamnă tot chin permanent pentru autodepăşire. „Durerea este inevitabilă. Suferinţa este opţională”, puncta însă scriitorul-maratonist Haruri Nakamura, un împătimit al mişcării. Participant la peste 23 de maratoane, câteva triatlonuri şi un ultramaraton (100 de km finalizaţi în 12 ore epuizante!), japonezul visează să scrie şi să alerge în acelaşi ritm susţinut până la 85 de ani. Pentru el, în ambele activităţi nu există victorie sau înfrângere, pentru că „singurul pe care trebuie să îl învingi eşti chiar tu, prin felul în care eşti”. „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”, romanul definitoriu pentru pasiunile sale împletite, reprezintă o odă închinată disciplinei şi concentrării, ingredientele reuşitei personale. Pentru că „să te epuizezi la maximum în propriile tale limite, asta este esenţa alergatului şi o metaforă pentru viaţă”.