CULTURA LITERARĂ

Subversiune și (r)evoluție în „Republica” romanescului

Mihai Duma

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf

 

Bogdan Suceavă, Republica, Editura Polirom, Iași, 2016

După ficționalizarea momentului traumatic al Revoluției din ’89 în romanul „Noaptea când cineva a murit pentru tine”, Bogdan Suceavă revine în atenția cititorilor cu reconstituirea literară a evenimentelor din jurul proclamării republicii de la Ploiești din 8 august 1870. „Republica” – roman dialogic, intertextual, un palimpsest dramatic-narativ, unde citatele din texte canonice aparținând lui Caragiale se împletesc cu fragmente din memoriile lui Candiano-Popescu, personaj-cheie al revoluției, iar tânărul Iancu Caragiale, unul dintre actanții tulburărilor urbei, devine un fin observator a două realități deformate în paralel. Dar să fie acest act de dialogism literar, de altfel ușor de remarcat, singura miză a romanului?

Ne aflăm, așadar, în Ploiești, oraș cu înclinații liberale, în vara anului 1870, unde, pe fondul războiului franco-prusac, comitetul revoluționar, condus de Alexandru Candiano-Popescu, urzește împotriva ordinii constituționale din Principatele Române, dorind alungarea din țară a lui Vodă Carol și instaurarea republicii conduse de nimeni altul decât Ion C. Brătianu. Semnalul așteptat de la „centru” nu va întârzia să sosească, iar revoluția se pornește pe străzile Ploieștiului, iar ceea ce se voia a fi un act de rebeliune se va transforma într-o chermeză cu discursuri politicianiste configurând un decor caragialesc. Finalul revoluției e deja cunoscut, reacțiunea va opri întreaga manifestație și va începe un proces împotriva inițiatorilor ei. Dar ce s-a întâmplat de fapt la Ploiești? A fost revoluție sau doar o chermeză publică, iar depeșa ministerială a fost ea autentică? Aceste fapte rămân a fi dezbătute în sala de judecată unde Iancu Caragiale, secretar al avocatului apărării, asistă la întreg procesul, ceea ce îi va schimba percepția asupra politicului, iar consecințele se vor răsfrânge în scrierile sale ulterioare.

Volumul debutează cu o notă oferită de autor asupra ediției ce-i ilustrează rolul de poveste legitimatoare a unui trecut istoric. De fapt, ceea ce oferă suport lumii romanești este transtextualitatea, aspect pe care îl subliniază și Doris Mironescu în cronica pe care o face romanului. Limbajul, prin actul citării, devine unul autoreferențial, astfel, pasajelor din schița „Boborul”, scrisă de Caragiale pornind de la momentul revoluționar de la Ploiești, le răspund fragmentele din memoriile lui Al. Candiano-Popescu. Personajele caragialiene suferă și ele o valorizare secundă: de această dată avem nu unul, nici doi, ci trei cetățeni turmentați, iar istoria se va repeta când unul dintre ei, vrând să vadă depeșa primită, nu i-o va mai înapoia lui Candiano, făcând din ea o depeșă pierdută; personajele feminine Didina și Mița sunt preluate din „D’ale carnavalului”, iar momentul discursurilor de la tribuna revoluționară corespunde celui din „O scrisoare pierdută”, căci nu avem doar faliții noștri, ci „Avem și noi prusienii noștri”.

Nu doar fragmente din creația lui Caragiale sunt translatate în roman, ci însuși autorul lor devine personaj al unei povestiri ce se constituie pe sine din stereotipurile limbajului caragialesc, conducând astfel la un paradox temporal prin anacronia dintre timpului acțiunii și momentul scrierii operei caragialiene. Astfel, la 8 august 1870, tânărul Iancu Caragiale, minor sau nu la acest moment, va participa la acțiunea antidinastică din Ploiești, eforturile lui în sprijinul revoluției vor fi chiar încununate prin numirea sa în funcția de subcomisar al poliției republicane. Dar poziția sa în fruntea poliției nu va dura mai mult de câteva ore, deoarece, după înăbușirea întregii acțiuni de către reacțiune, va fi nevoit să ia notițele anchetei împotriva republicanilor, va fi demis din cauza implicării sale și va ajunge secretar al avocatului apărării, Nicolae Fleva. Iancu are o dublă perspectivă asupra evenimentelor, atât din partea acuzării, cât și din cea a apărării, observând deformarea evenimentelor ca răsfrângere în două oglinzi paralele. Tânărul suferă o deziluzie, iar momentul îmbolnăvirii sale din timpul procesului apare ca o revelație a realului transformat în decor carnavalesc de mucava: „Toate chipurile par măștile unui carnaval domestic, în care nimic nu pare serios, ci totu-i luat în șagă. […] Toți sunt marionete cu picioare și brațe din segmente de lemn, frumos închegate la încheieturi, dar atârnând de un șir de scripeți mecanici legați de clapele unui clavecin. […] o oglindă, una în care noaptea se vede limpede ca ziua, marionetele capătă chipuri, glas, simțire și n-au vreo rușine să și le arate.”

Aici intervine dimensiunea metatextuală a „Republicii”, căci, precum într-un act dramatic, personajele devin paiațe ale unei mașinațiuni ce prefigurează un real șaradesc, în care o divinitatea retrasă din lume îl uită pe tânărul Caragiale, fapt ce îi va schimba definitoriu viziunea asupra lumii. Totodată, subiectul a ceea ce se autointitulează încă de la început a fi roman aduce în prim-plan un moment de subversiune față de ordinea statală, socială și politică a vremii, un moment în care revolta echivalează atât cu abrogarea legilor ce conduc cosmosul, cât și cu rescrierea lor. Asistăm, astfel, la o revoltă ce are un caracter ontogen. Dacă la nivel textual ideile subversive sunt ușor de identificat, subtextual, acestea se constituie prin structurarea romanului conform legilor genului dramatic. Povestea debutează cu un prolog și se va încheia simetric cu un epilog, între care acțiunea se desfășoară împărțită în cinci acte, care se constituie la rândul lor în scene dramatice. Din text nu lipsesc nici didascaliile, iar fragmentarismul romanului este dat la nivel discursiv din alternarea dialogului dramatic cu narațiunea. Acolo unde povestirea marchează activitatea subversivă a comitetului revoluționar, însăși scriitura – prin componenta sa dramatică – devine subversivă canoanelor romanești.

Receptarea romanului scris de Bogdan Suceavă se articulează pe două coordonate: prima, observabilă încă de la început, este dată de dialogismul și transtextualitatea cu opera lui Caragiale, iar a doua trebuie văzută la nivel subtextual, pentru că prozatorul mizează pe o subversiune a romanescului chiar în cadrul a ceea ce se numește pe sine încă de pe copertă ca fiind roman.