CULTURA IDEILOR

Conceptul dinamic al națiunii

Andrei Marga

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf

 

Istorici cu bună stăpânire a conceptelor (de pildă, Andreas Wirsching, „Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989” [„Democrație și globalizare. Europa după 1989”], C.H.Beck, München, 2015, pp. 228-229) arată că modelările postbelice ale Europei au nevoie astăzi de reevaluare pe direcția reprofilării națiunilor. Franța este chemată să-și asume proeminența, Germania își regăsește vocația central-europeană, țările Europei Centrale revendică un rol de sine stătător, narativii integrării europene se cer actualizați.

Argumentul este întărit de sociologi. Unii (Harold Berman, „Recht und Rechtsrevolution: die Bildung der westlichen Rechtstradition” [„Dreptul și revoluția în drept: formarea tradiției occidentale a dreptului”], Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1991) au atras atenția asupra emergenței naționale a evoluției dreptului. Alții (Ulrich Beck, „Macht und Gegenmacht im globalen Zeitalter” [„Putere și contraputere în era globală”], Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2002) au semnalat împletirea dintre național și global în viața societăților actuale. Ceva mai recent (Saskia Sassen, „Territory-Authority-Rights. From Medieval to Global Assemblages” [„Teritoriu-autoritate-drepturi. De la organizările medievale la cele globale”], Princeton University Press, 2006) au arătat că globalizarea are rădăcini în evoluția unor națiuni, încât ceva național la origine a devenit suportul relativizării statelor naționale.

O analiză reprezentativă (Pierre Mannent, „La Raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe” [„Rațiunea națiunilor. Reflecții asupra democrației în Europa”], Gallimard, Paris, 2006) a arătat la timp cât de mari sunt forțele de integrare în lume, dar și dependența democratizării de cadrul național. O idee și-a croit oricum drumul: statele naționale au o evoluție ce nu este automat cea a națiunilor, care sunt mai stabile.

Așa stând lucrurile, se pune din nou întrebarea: ce este națiunea? În urma dezbaterilor de la Viena din faza tardivă a istoriei Imperiului Habsburgic, „s-a fixat” considerarea naţiunii drept comunitate: „comunitate de sânge”, „comunitate de limbă”, „comunitate de destin istoric”, „comunitate geografică”, „comunitate de viaţă economică”, „comunitate statală”. Definiţiile date naţiunii, cu care se operează până astăzi, au reţinut de fapt câteva sau toate aceste note, într-o ordine sau alta.

Mai rezistă această listă a notelor națiunii? Fapt este că, la orice încercare, cazuri semnificative de națiuni nu încap în definiţie sau chiar o contrazic. Căci sunt, de pildă, naţiuni care nu prezintă „comunitate de sânge” (cum este naţiunea americană) sau „comunitate de limbă” (precum elveţienii), sau comunitate de viaţă economică (precum evreii), sau „comunitate statală” (naţiuni în formare). Sau națiuni care avansează sub ochii noștri (națiunea canadiană sau cea australiană, de pildă) și prezintă și alte caracteristici.

O definiţie a naţiunii care ar face faţă situaţiilor factuale nu mai poate apela doar la caracteristici statice ale naţiunilor (constatate după formarea lor). Pare să fie mai bună definiţia – luând termenul drept precizare a conotaţiei şi denotaţiei, încât să se poată opera delimitări univoce – care ia în considerare caracteristicile formării (sau genezei) naţiunilor. Adică, laturi „dinamice” ale acestora! Din acest punct de vedere, Richard Coudenhove-Kalergi („Die europäische Nation” [„Națiunea europeană”], 1953), avea dreptate să considere naţiunile „mari școli, nu familii” („größe Schulen, nicht Familien”) și să mute interesul asupra a ceea ce transformă o comunitate de ființe umane într-o națiune. Numai că el a restrâns aceste „mari școli” („größe Schulen”) la „mari comunități ale spiritului” („Grossegemeinschaften des Geistes”) și nu a mai captat sistematic componentele economice, sociale, instituţionale, alături de cele nemijlocit culturale, ale naţiunilor.

De altfel, astăzi se poate ușor observa că în societățile în care prevalează conceperea statică și sumară a națiunii sunt câmpuri de tensiune. Un câmp este între tradiționalismul celor care îmbrățișează tenace doar aspecte culturale și modernismul celor care vor, pe bună dreptate, ca națiunea să fie privită și din alte puncte de vedere. Al doilea câmp de tensiuni este între cei care se deschid spre lumea largă și adepții rezolvărilor autarhice. Al treilea câmp de tensiuni este între practicienii „corectitudinii politice” („political correctness”) și adepții soluțiilor creative.

Și astăzi, desigur, conceptul națiunii configurat în dezbaterea anilor douăzeci rămâne punct de plecare pentru orice analiză. Dacă însă se vrea să se facă față competițiilor din „societatea globală” a zilelor noastre, atunci acest concept trebuie „dinamizat” și reconstruit. Am propus și apărat în analizele pe care le-am făcut reconstrucția, luând în seamă trei aspecte.

Primul aspect constă în explicitarea definiției clasice. De pildă, „comunitate economică” nu înseamnă doar faptul că oamenii sunt reuniți într-o economie, ci și acela că această economie contează. „Comunitate socială” nu înseamnă doar că oamenii sunt parte a unei societăți, ci și că acea societate asigură un anumit nivel de emancipare. „Comunitate statală” nu înseamnă doar că oamenii sunt cetățenii unui stat, ci și că acel stat întruchipează libertăți și drepturi competitive.

Al doilea aspect al reconstrucției constă în includerea „voinței politice” printre condițiile națiunii. Nu este națiune efectivă fără asemenea voință. Deja Ernst Renan a observat că „o națiune se constituie prin voința cetățenilor, exprimată într-un plebiscit cotidian” („Ce este o națiune?”, 1882). Națiunea nu este fasonată pentru totdeauna, ci este ceva ce se profilează continuu. Națiunile sunt realități condiționate, fiecare, de asumarea unui telos și de străduința de a atinge ceva prin efort propriu.

Al treilea aspect constă în considerarea relației dintre identificare națională și națiune pe fondul creat de noua migrație a popoarelor, la care asistăm în ultimele decenii. Națiunea presupune identificări naționale pe scară semnificativă și depinde de ele.

Reconstrucția în această formă accentuează nu doar ceea ce a lăsat în urmă o națiune, ci și ceea ce o face efectivă. Iar identitatea națională nu este dată doar de fapte consacrate, ci și de mănunchiuri de inițiative salutare și relevante.

 

(Din volumul Andrei Marga, „Identitatea națională astăzi”, în curs de publicare)