EDITORIAL

Declaraţia de la Roma şi viziunea pentru cultură

Virgil Ștefan Nițulescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf

 

Ca filoeuropean şi federalist declarat, privesc cu maxim interes convulsiile prin care trece UE, din 2014 încoace, odată cu avântul euroscepticilor pe tabloul politic european. Avansul dobândit de personaje precum conducători ai unor partide eurofobe, din Regatul Unit, Olanda, Franţa, Austria, Polonia, Cehia, Slovacia ori chiar Germania mă face, adeseori, să mă întreb ce ar putea fi greşit în proiectul european şi cum se face că, totuşi, românii rămân cei mai consecvenţi filoeuropeni, chiar dacă nu îşi doresc neapărat o integrare mai profundă?

Chiar de la crearea sa, Uniunea Europeană a avut parte de un proiect pragmatic. Robert Schuman, unul dintre părinţii fondatori ai Uniunii, spunea, în 1950, că „Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să creeze, în primul rând, o solidaritate de facto”. Acesta este primul dintre motivele pentru care s-a pornit de la obiective atât de îndepărtate de cultură cum sunt producţia de oţel şi de cărbune. Știu că se spune că Jean Monnet ar fi zis, târziu, după retragerea sa din activitate, că, dacă ar fi să reînceapă construcţia europeană, de data aceasta, ar începe dinspre cultură, pentru a schimba, mai întâi, minţile şi conştiinţele oamenilor, dar, din păcate, nu există nicio dovadă că această declaraţie este adevărată. Al doilea motiv pentru care până târziu cultura nu a constituit un subiect de interes pentru organismele europene a fost legat, pe de o parte, de teama părinţilor fondatori de a nu se pierde specificul şi tradiţiile fiecărei ţări în parte (așa încât, în chiar preambulul Tratatului Uniunii Europene, se spune că întărirea solidarităţii între naţiuni se face prin respectarea totodată a istoriei, culturii şi tradiţiei acestora; este ca şi cum s-ar sublinia că solidaritatea nu implică pierderea propriilor culturi) şi, pe de altă parte, de dorinţa liderilor politici naţionali de a păstra cultura în stricta sferă de decizie a organismelor proprii, fie din convingere, fie din oportunism politic. De aceea, chiar şi acum, articolul 167 din actuala formă a Tratatului Uniunii Europene exclude orice tip de armonizare juridică în domeniul culturii, mărginindu-se la a statua încurajarea cooperării între statele membre în acest domeniu şi angajându-se să sprijine şi să completeze acţiunea statelor, „în cazul în care este necesar”. Este interesant de observat aici că, pe de o parte, această rezervă permite Comisiei Europene să fie destul de zgârcită cu finanţarea programelor specifice; pe de altă parte, politicienii eurosceptici profită de ignoranţa cetăţenilor pentru a acuza organismele paneuropene că vor să distrugă specificul naţional al statelor membre (de parcă ar exista la Bruxelles şi vreo altă voinţă decât cea exprimată de naţiunile europene înseşi), în vreme ce guvernele naţionale reduc subsidiile pentru cultură, îndemnând instituţiile şi organizaţiile culturale să apeleze, în mai mare măsură, la fondurile europene.

Se poate spune, aşadar, că domeniul culturii este subfinanţat atât la nivel naţional, cât şi la nivel european, în condiţiile în care Comisia Europeană susţine că nu face altceva decât să aplice prevederile Tratatului şi să nu se amestece în politicile culturale naţionale, iar guvernele naţionale consideră că oamenii de cultură ar trebui să se descurce singuri. Este curios cum acest val de neoliberalism, care mătură politicile publice europene, se îmbină atât de armonios cu naţionalismul feroce al partidelor eurosceptice, fie că acestea se află ori nu la guvernare! Avem, de altfel, exemplul „luminos” al actualei administraţii americane, care a decis retragerea oricărui sprijin federal pentru cultură.

Și aici intervine, în opinia mea, viziunea îngustă a celor care au redactat recenta Declaraţie de la Roma, din 25 martie 2017. Este adevărat, Declaraţia este un document scurt, de doar trei pagini, care subliniază numai patru obiective fundamentale ale Uniunii. În aceste condiţii, faptul că în cadrul obiectivului al treilea se menţionează dorinţa de a construi „o Uniune care păstrează patrimoniul nostru cultural şi promovează diversitatea culturală” s-ar putea să pară important. Scepticismul meu, bazat pe cunoaşterea abilităţii funcţionarilor europeni de a respecta câteva principii fundamentale ale discursului politic, este legat de faptul că, asemenea multor alte texte fundamentale ale Uniunii, cultura este menţionată la „şi altele“, mai exact, la sfârşitul unei enumerări. Se continuă, aşadar, politica pragmatică, a paşilor mici, politică moştenită de la părinţii fondatori ai Uniunii, în vreme ce susţinerea culturii este lăsată în seama nimănui. Mi se pare regretabil faptul că redactorii şi semnatarii Declaraţiei de la Roma nu şi-au pus problema cum a fost posibil ca majoritatea unei naţiuni, altfel, educate, cum este cea britanică, să fie atât de uşor de păcălit de o mână de politicieni veroşi, de teapa lui Nigel Farage. Oare nu a fost tocmai lipsa cunoaşterii celorlalte culturi europene una dintre principalele cauze ale recentului Brexit? Oare nu ar fi cazul ca, după 60 de ani de experimente care au început întotdeauna din aceeaşi direcţie, să încercăm, măcar o dată, să aducem cultura în prim-plan, pentru a evita rupturi dureroase şi în viitor?

Nu am răspunsul corect la această întrebare. Răspunsul corect îl are electoratul european care ne alege conducătorii. Și dacă vrem să schimbăm ceva, atunci va trebui să începem prin a ne ajuta propriul electorat să aleagă răspunsul corect.