CULTURA LITERARĂ

De la pactul cu diavolul la „învoiala” cu cititorul

Ioana Pavel

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf

 

George Bălăiţă, Învoiala, Editura Polirom, Iași, 2016

Discurs fragmentar, rescriere a „Poveştii lui Stan Păţitul”, caracter de scenariu cinematografic, umanizare a diavolului, ba chiar un pact al diavolului cu sine însuşi – iată principalele dimensiuni observate şi discutate până acum în legătură cu ultimul roman al lui George Bălăiţă, „Învoiala”. Da, e adevărat, toate funcţionează, însă construcţia romanului nu se limitează la însumarea acestor elemente şi la recunoaşterea lor, ci se articulează şi pe o latură metadiscursivă, mai dificil de recunoscut chiar şi la nivelul unei lecturi atente, vizând detaliile şi modul în care se configurează lumea din interiorul cărţii.

Romanul urmează un fir epic simplu, asemănător celui din povestea lui Creangă. Chirică, diavolul umanizat, mănâncă boţul de mămăligă aruncat de Stan Ipate în pădure, primind pedeapsa de a-i sluji bărbatului timp de trei ani. Cei doi încheie un pact, moment din care gospodăria lui Stan prosperă, iar Chirică îşi convinge stăpânul să se căsătorească şi îi alege mireasa (mezina lui Lomură cel Şchiop, care are o singură „coastă drăcească”, spre deosebire de surorile mai mari, care au mai multe). La finalul celor trei ani, Chirică îl ajută pe Stan să scoată „coasta” din soţia sa şi se întoarce în iad. De fapt, firul narativ se conturează mai degrabă prin recunoaşterea acestor momente din scrierea lui Creangă. Nu se pune problema unui şir evenimenţial riguros articulat, ci mai degrabă se poate vorbi de o acumulare de noduri epice, între care cititorul e invitat să facă ordine şi să fixeze raporturile de cauzalitate. Concret, romanul lui George Bălăiţă poate fi citit nu neapărat ca o rescriere, ci şi ca o completare a poveştii crengiene. De la această impresie porneşte (probabil) Nicolae Manolescu atunci când vorbeşte despre caracterul de scenariu cinematografic. Povestea completează romanul şi, invers, romanul completează povestea, prin complementaritatea stilului şi a modului prin care se expun evenimentele: dominanta dialogală de la Creangă e echilibrată de notaţia fulgurantă şi de descrierea minuţioasă, care nu fac altceva decât să configureze cadrele viitoarelor întâmplări. Tocmai de aceea, ritmul se accelerează treptat. Romanul debutează cu descrierea (lentă a) cadrului: „Este un cer de toamnă, deasupra unui ţinut muntos, abia bănuit de sus. Discul lunii pline năvăleşte în ochi, lumină crudă, rece. Creste de munţi. Versanţi împăduriţi. Un lac de forma unei frunze palmate. Râu şerpuit printre coline înverzite, tivit pe alocuri cu prunduri largi, fosforescente. Case răzleţe întunecate. Lungi hambare, magazii. Turla unei biserici, umbra micului cimitir pe deal”. De aici încolo, dimineaţa în care Stan se trezeşte devreme și se pregăteşte să meargă la pădure ocupă un spaţiu amplu în economia textului; când povestea ajunge să descrie „învoiala” dintre Stan şi Chirică, cititorul se găseşte la jumătatea romanului, urmând ca a doua parte să reţină succint întâmplările care se derulează pe parcursul celor trei ani de slujbă.

A fost invocată (în comentariile pe care le face, spre exemplu, Doris Mironescu asupra cărţii), şi pe drept cuvânt, dimensiunea psihologică a romanului, marcată prin umanizarea diavolului sau, într-o altă variantă, prin transferul reciproc de malefic şi uman ce conduce, aşa cum aminteam deja, la un pact al diavolului cu sine. Nu e vorba numai de psihologizarea pactului în sine („Este cruzimea lui Stan diavolească? […] Mila lui [a lui Chirică – n.n.] este omenească?” – se întreabă naratorul), ci şi de invocarea unei dimensiuni de observare semiobiectivă în raport cu Stan Ipate, prezentă încă din primele pagini („Omul priveşte încordat, aproape cu ură mocnită. O clipă. Reintră în sine, dar zâmbetul se risipeşte înainte de a se întinde pe faţa lui.”) sau de „boala” de care se molipseşte Chirică de la rasa umană, şi anume curiozitatea. Se pot adăuga aici şi dimensiunea simbolică (recurenţa biciului, spre exemplu), cea intertextuală sau cea metatextuală.

Trebuie marcată totuşi diferenţa dintre ultimele două: configuraţiile intertextualităţii sunt date de raporturile pe care le are cu opera lui Creangă (şi nu numai): rescrierea poveştii despre Stan Păţitul, numiri şi aluzii la „Soacra cu trei nurori”, „Ursul păcălit de vulpe”, „Prostia omenească” etc. În schimb, componenta metadiscursivă a romanului e mai dificil de observat, fiindcă privirea cititorului se lasă adesea înşelată de semnificaţiile vizibile pe care textul le oferă. „Învoiala” se referă doar la pactul dintre Stan şi Chirică, iar forţa romanului e dată doar de stilul şi originalitatea rescrierii? Ar fi un exerciţiu facil de descrifrare pentru orice categorie de cititori. Adevărata „învoială” (metatextuală) e aceea cu cititorul şi ea apare prin inserţia unor motive străine operei lui Creangă. E vorba despre echipa păpuşarului care apare la han şi nu poate fi găzduită din cauza unei „învoieli” anterioare între hangiu şi un străin. Acesta din urmă îşi mai face apariţia pe parcursul romanului de două ori, întotdeauna ca instanţiere a imaginii auctoriale în interiorul textului. În episodul apariţiei sale alături de preot, străinul se dovedeşte a fi interesat de Stan Ipate şi „îşi notează în grabă totul”, adică toate detaliile care îi sunt oferite, astfel încât ceilalţi ajung să se întrebe: „S-ar putea ca acest străin să fie chiar Scribul în carne şi oase?”. Ultima sa apariţie e în scena întoarcerii lui Stan şi a lui Chirică de la iarmaroc. Pe parcursul discuţiei dintre cei trei, străinul pare să formuleze miza romanului printr-o întrebare cvasiretorică: „s-ar putea ca în om să se afle tot atâta parte din diavol cât în diavol din om… ce zici de o trăsnaie ca asta, care trece de dimineaţă prin capul plin de nori al unui poet, hm?” Cartea poate fi citită şi ca un roman despre Text. Autorul (cu majusculă) se poate proiecta ficţional, însă modul său de a face acest lucru e (aproape) neobservabil; răspunsul cititorului la un astfel de joc poate veni din mai multe direcţii, dar trebuie să cuprindă şi o anumită detaşare prin care îşi asumă poziţia de a nu se lăsa „jucat” de aparenţele pe care romanul i le oferă.

Provocarea romanului lui George Bălăiţă nu se rezumă, aşadar, la pistele de lectură vizibile şi uşor recognoscibile. E vorba, mai degrabă, de o invitaţie la lectură care despică firele romanului şi care, fără să cadă în plasa utopică a descoperirii semnificaţiilor exhaustive, caută motivaţiile rafinamentului prozei sale.