CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica LUMEA SUB LUPĂ

Individul numeric

Gina Stoiciu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf

 

M-am înscris pe Facebook din motive profesionale. Nu ţineam neapărat să-mi fac prieteni; am câţiva prieteni apropiați și-mi sunt de ajuns. În câteva zile, am primit zece solicitări să mă împrietenesc cu persoane serioase, recomandate insistent de Facebook. Apoi, în fiecare zi, când intram pe Facebook, mă aștepta întrebarea: „Cunoaşteţi această persoană?” În cele mai multe cazuri era vorba de foşti colegi de şcoală, de liceu sau de universitate, cu care nu aveam niciun contact. Era o întrebare ipocrită cunoașterea uneia sau alteia dintre persoanele recomandate, fiindcă Facebook deținea informațiile de unde ar fi trebuit eu să le recunosc.

În fiecare zi mi se amintea în mod pervers că e aniversarea lui X sau a lui Y. Şi eram chiar și somată: „Chiar nu doriţi să lăsaţi un mesaj de aniversare?” Facebook mă şantaja afectiv. Am întrebat şi eu pe cei mai pricepuţi ca mine de unde știa Facebook atâtea despre mine. Mi-au explicat că totul este o chestiune de profil şi că Facebook are nu numai o memorie bună, dar şi algoritmi care combină tot ce se poate combina pentru a se face folositor utilizatorilor.

Într-o zi, am primit pentru a patra oară cererea de a ne împrieteni a unei persoane pe care nu o cunoşteam. Şi Facebook m-a interpelat: „Chiar nu vreţi să vă împrieteniți cu această persoană?” Din jenă, a patra oară am dat click-ul pe „da”. Nu mare mi-a fost uimirea când, câteva ore mai târziu, am primit un mesaj din partea acestei persoane: „Am primit oferta dumneavoastră de a ne împrieteni pe Facebook, deşi eu nu v-am cerut asta niciodată. Nu spun că nu aş vrea să fim prieteni, dar nu înţeleg de ce amestecaţi Facebook-ul în posibila noastră prietenie”. Mirată şi, ca să nu mă creadă insistentă, i-am răspuns imediat că Facebook mi-a transmis invitaţia de patru ori şi, se înțelegea, nu eram inițiatoarea cererii. Dialogul s-a oprit aici.

Câte prietenii involuntare fabrică Facebook-ul? Ce se întâmplă cu acest maniac al socializării care ne obligă la prietenii virtuale? Ne va recomanda, oare, mâine să ne împrietenim cu duşmanii noştri, pe care i-am uitat? Suntem noi „nereceptivi social” dacă nu avem mulți prieteni pe Facebook? De ce trebuie să răspundem unor invitaţii pe care nu le-am făcut şi să ne scuzăm pentru intenţii pe care nu le-am avut? De ce trebuie să luăm în seamă comentariile – despre tot şi despre toate – ale unor persoane care nu ne interesează?

Am decis să ignor total contul meu Facebook.

O remarcă a lui Maupassant, din anii 1881, ne poate face să surâdem: Astăzi toată lumea socoteşte, vorbeşte, discută, afirmă ceea ce ignoră şi dovedeşte ceea ce nu crede. Arătăm ca nişte coperţi de volume groase cu titluri pretenţioase, dar înăuntrul volumului foile sunt goale. Ştim fără să învăţăm şi asta ne face să devenim în mod natural grosolani.

Oare nu așa se petrece şi cu utilizarea Facebook-ului în care toată lumea știe tot și toată lumea își dă cu părerea?

Ni se sugerează că singurătatea ar fi sinonimă cu lipsa de prieteni pe rețelele sociale. A apărut sindromul „Momo”, „Mystery of Missing out”, panica de a nu fi primit imediat răspuns la un mesaj trimis pe Facebook, și inconfortul de a avea zero like la mesajele postate. În reacție la sindromul „Momo” a apărut mișcarea „Jomo”, „Joy of missing out”, bucuria de a fi absent, o vibrantă și utopică chemare spre izolarea de numeric. Ar trebui să nu răspundem imediat nici la Facebook, nici la telefonul mobil, care ne solicită în fiecare moment, de parcă viața și destinul s-ar juca chiar atunci, chiar în acel moment. Acest contracurent numeric ne amintește că, în spatele tuturor straturilor de existență, trebuie să avem conștiința că suntem singuri și triști. Singur la volanul mașinii personale, de ce ne-am grăbi să trimitem un „Salut” la 50 de prieteni de pe Facebook? Ar trebui să lăsăm singurătatea să ne percuteze ca un camion. Și, cum avem anticorpii necesari, fericirea ne va întâmpina. Ne va întâmpina sau nu, asta este o altă discuție.

Indivizii numerici fac desigur parte din mulțimea numerică, din triburile numerice interconectate. Pe unele forumuri „online” se discută, însă, despre „tristețea postrealitate virtuală”. Cei care folosesc intensiv realitatea virtuală vorbesc de un sentiment de melancolie și de decepție în fața vieții reale, lipsită de magia virtualului. Copie palidă și plicticoasă a lumii virtuale, lumea reală le provoacă o anxietate profundă. Ei constată nu numai un soi de disociere de viața reală, ca și cum lumea exterioară ar fi ireală, ci și un proces de depersonalizare.

Pe de altă parte, numericul a schimbat, pentru mulți salariați, modul de organizare a muncii. Dacă, înainte, salariatul era legat profesional de un loc de muncă, astăzi el este conectat numeric cu mediul său profesional. Ziua, noaptea, la sfârșit de săptămână sau în vacanță, el își privește mesajele, de teama unei urgențe profesionale, a colegilor care ar putea da dovadă de o mai mare capacitate de sacrificiu decât el, a riscului de a fi eliminat din cursă. A apărut astfel și sindromul „Fomo”, „Fear of missing out”, frica de a pierde ceva important, dacă nu ești permanent conectat. Există, de altfel, o categorie întreagă de persoane care lucrează contractual și sunt „FBF”, „fără birou fix”. În acest caz, numericul devine inconturnabil, pentru că el permite contactul între salariat și patron, contractant și contractat.

 

Cum să ne ferim atunci?

În „Psihologia singurătății”, Gérard Macqueron semnalează faptul că singurătatea favorizează descoperirea de sine, acceptarea propriilor limite și eliberarea de dependențe relaționale. Remarca psihologică e bună, dar, în lumea de azi, deconectarea de rețelele sociale este considerată lipsă de sociabilitate, chiar și indice de deconectare socială.

A fost votată în Franța, în 2017, o lege care va fi inclusă în Codul muncii și care se referă la dreptul de deconexiune al salariatului, reglementare ce-i va permite să-și protejeze dreptul la odihnă și să evite epuizarea profesională. Rămâne de văzut dacă, în societatea de muncă de mâine, în societatea automatizată, vom putea evita să nu fim conectați.