Ioan Slavici. Între loialismul prohabsburgic şi devotamentul naţional (II), dosar de Ioan Bolovan

DOSARELE REVISTEI CULTURA

Ioan Slavici. Între loialismul prohabsburgic şi devotamentul naţional (II)

Dosar de Ioan Bolovan

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf

 

Este binecunoscut dar și de necontestat rolul lui Ioan Slavici în crearea, apărarea și promovarea culturii naționale românești din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar. Cu toate acestea, în ultimul secol, lui Slavici i s-a pus de câteva ori eticheta de „trădător” al intereselor neamului, iar între 1914 și 1918 chiar și aceea de „spion” al Germaniei și Austro-Ungariei. Să fi suferit cumva cunoscutul scriitor de bipolarism sau aprecierile diverse, încadrabile unui spectru larg, care variază între „trădător” și patriot, derivă din interpretarea într-o cheie unilaterală a biografiei sale? Fără a avea pretenția de a da un verdict definitiv, vom încerca în cele ce urmează – în a doua parte a dosarului găzduit de revista „Cultura” – să analizăm câteva dintre opțiunile și faptele lui Ioan Slavici într-un context mai larg, istoric și istoriografic.

 

Slavici patriot și naționalist român. Context istoric și cultural

Este bine reliefat în istoriografia românească faptul că, în epoca modernă, elitele românești din Transilvania s-au implicat masiv în slujba propășirii națiunii române. Începând cu importantul memoriu „Supplex Libellus Valachorum” din 1791, angajarea intelectualilor în slujba națiunii prin acțiuni de tip revendicativ prin intermediul memoriilor și prin mesianism fervent a devenit o constantă. Ioan Slavici provenea din părțile sudice ale Crișanei, la confluența cu Banatul, unde influența Preparandiei din Arad, întemeiată la 1812 cu sprijinul nemijlocit al împăratului Francisc I, a imprimat elitelor din zonă un militantism cultural-național exemplar. Liderii spirituali din Arad și Banat, personalități precum Dimitrie Țichindeal, Damaschin Bojincă, Paul Iorgovici, Moise Nicoară, Atanasie Șandor, Alexandru Gavra ș.a. au reprezentat repere și modele pentru intelectualitatea deopotrivă laică și ecleziastică. Precum în Ardeal, în Banat şi Partium se constată până la Revoluția de la 1848, anul nașterii lui Ioan Slavici, acţiuni revendicative ale elitei româneşti pentru ameliorarea situaţiei sale politice, confesionale şi culturale în cadrul Ungariei. Alături de manifestările legaliste (petiţia românilor din dieceza ortodoxă a Aradului în anul 1814 în problema numirii unui episcop român, memoriul protopopului ortodox al Timişoarei, Vasile Georgevici, etc.), s-au înregistrat şi participări ale unor intelectuali la iniţiativele societăţilor secrete din zonă. De asemenea, tot în Banat, în anii 1842-1845, cărturarul român Eftimie Murgu a combinat metodele conspirative cu cele legale pentru a dezvolta un program politic democratic şi naţional: autonomia Banatului în raport cu Ungaria, înlăturarea realităţilor învechite, acordarea libertăţilor şi drepturilor individuale etc. (1).

Ioan Slavici se încadrează astfel în tiparul unui comportament specific majorității intelectualilor români ardeleni și bănățeni, tot ceea ce a însemnat pentru el promovarea națiunii române captându-i energiile și interesul. Ca o particularitate, Slavici a fost marcat și de modelul de luptător pentru interesele românilor al episcopului și mai apoi al mitropolitului Andrei Șaguna, cel care a început, după restaurarea mitropoliei ortodoxe a Ardealului, separarea ierarhică a românilor de sub dominația mitropoliei sârbe de la Karlovic. Pentru românii ortodocși din zona Aradului această separație bisericească era o problemă foarte importantă deoarece în conștiința publică era încă proaspăt faptul că românii din Episcopia Aradului au reușit destul de târziu să își impună un episcop român, așa încât veniturile consistente ale bisericii ortodoxe din eparhie fuseseră dirijate înspre Karlovic. Aflat în perioada tinereții în căutare de modele, Slavici l-a descoperit pe marele ierarh și s-a atașat de valorile promovate de acesta, în special de strategia sa de luptă națională. Iată cuvintele lui Slavici despre Șaguna: „mi-am petrecut viaţa universitară la Viena, sub înrâurirea sufletească a marelui Mitropolit Andrei şi a ucenicilor lui care-n urmă mi-au fost tovarăşi de luptă la «Telegraful Român» şi la «Tribuna», din Sibiu, precum şi la cea din Arad” (2). De altfel, Ioan Slavici i-a dedicat acestui exemplar ierarh, patriot român, dar și loialist proimperial, o valoroasă evaluare istorică și avem toate motivele să credem acum că una dintre numeroasele surse de inspirație ale loialismului prohabsburgic/proaustriac profesat de scriitorului arădean a fost tocmai personalitatea lui Andrei Șaguna. Cuvintele lui Slavici despre mitropolitul Șaguna sunt elocvente în acest sens: „voia să câștige iubirea poporului pe care-l păstorea pentru ca să-i poată lăsa drept moștenire planurile sale și să-l poată hotărî de a urma cu dragoste lucrarea începută de dânsul; voia să câștige atât pentru sine, cât și pentru acest popor un sprijin statornic în încrederea și bunăvoința Curții din Viena ale cărei interese le credea în mare parte identice cu ale poporului roman”(3). Atari aprecieri despre înaltul ierarh le-a făcut Slavici de mai multe ori în cuprinsul lucrării, asociind de fiecare dată loialismul românilor față de împărat cu obținerea de beneficii pentru națiunea română din Transivania. Iată o mostră de asemenea evaluare: „La anul 1863 Șaguna obținuse pentru românii ardeleni dreptul de a se întruni în Congres naţional și prezentând împăratului deputațiunea trimisă la tron din partea acestui Congres, împăratul îi răspunde: «Cu plăcere vă primesc ca pe reprezentanții bravilor români ai Marelui meu Principat Transilvania care de repetate ori mi-au dat testimonii de neclintita lor credință și alipire către mine și casa mea»” (4).

 

Activitatea sa cultural-științifică și politico-organizatorică

În toamna lui 1869 Ioan Slavici sosea la Viena ca soldat cu termen redus pentru a-și continua studiile universitare începute la universitatea din capitala Ungariei. Aici, în capitala imperiului, i-a găsit pe români dezbinați în privința tacticii politice, ca urmare a conturării celor două variante de luptă din mișcarea națională românească din Transilvania: activistă și pasivistă. Dar și mai grav era că studenții, proveniți din Bucovina, Banat, Ardeal și de peste munți, erau la rândul lor divizați în mai multe asociații și organizații studențești, urmare a opțiunilor politice pe care tinerii studenți și le-au afișat. Obsesia lui Ioan Slavici, ca și a lui Eminescu, precum și a multor altor tineri, era de a coagula toate forțele studențești pentru a crea o singură organizație puternică și eficientă. După doi ani de încercări eșuate și de tentative de armonizare a orgoliilor, eforturile „unioniștilor” au fost încununate de succes în primăvara anului 1871, când, la 25 martie, autoritățile vieneze au consimțit să aprobe statutele noii societăți „Româna Jună”. La prima adunare generală din 8 aprilie 1871, Slavici a fost ales președintele nou înființatei organizații studențești „România Jună” (5).

Ioan Slavici a făcut echipă bună cu Mihai Eminescu în organizarea activităților culturale și sociale la „Româna Jună”. Primele luni din existența noii organizații studențești au fost fecunde și bogate în manifestări care au prilejuit afirmarea plenară a identității naționale românești. În același timp, el și cu Eminescu au fost principalii organizatori ai serbărilor naționale de la Putna din 15 august 1871, Slavici fiind ales chiar președinte al serbării. În memoriile sale, Slavici rememora apelul adresat publicului pentru a se organiza serbarea de la Putna, apel publicat în ziarul „Românul” din 10 iunie 1871: „«Nu junimea română academică a produs ideea serbării, ea purcede din conștiința națională română. Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Someș, omogenă în sânul Carpaților și pe malurile Dunării bătrâne». În gândul nostru dar serbarea de la Putna era începutul unei conștiente lucrări pentru restabilirea unității în viața culturală a românilor”(6). Din acest apel răzbate fără tăgadă idealul național care l-a înflăcărat pe scriitor încă din tinerețe, convingerea lui fermă că elitelor le revenea nobila misiune de a asigura într-un viitor cât mai apropiat unitatea culturală a tuturor românilor. Că la unitatea politică nici nu putea fi vorba să aspire cineva la vremea aceea când jumătate dintre românii trăiau într-un stat mic încă dependent de Imperiul Otoman și cealaltă jumătate în cadrul a două alte imperii: Imperiul Rus și Imperiul Austro-ungar!

În această fază a cercetării noastre considerăm că atitudinea lui Slavici de a milita din toate puterile pentru realizarea unității culturale românești a fost sensibil marcată și de inițiativele fecunde din 1866. Acest an a fost poate unul dintre cei mai faști din toată existența națiunii române, deși nu a fost lipsit nici el de evenimente sau de momente care sunt încadrabile pierderilor (de personalități mai cu seamă). În luna ianuarie a plecat dintre cei vii ilustrul cărturar Aron Pumnul, autorul primei sinteze de istoria literaturii române, momentul trist prilejuind imediat debutul literar al celui mai mare poet român, tânărul Mihai Eminescu, care, în februarie, își va începe colaborarea și la revista „Familia” a lui Iosif Vulcan. Faptul că un bucovinean debutează în cealaltă extremitate geografică a neamului românesc, precum și prietenia profundă cu Eminescu au contribuit la militantismul cultural-național manifestat de Slavici. Un alt moment remarcabil al primăverii anului 1866 a fost decretul Locotenenţei Domnești din 1/13 aprilie de înfiinţare a Societăţii Literare (Academice) Române, care prevedea alegerea de membri „din toate provinciile româneşti”, cei dintâi membri numiţi, în noua Societate Literară (Academică) de la Bucureşti fiind transilvănenii Timotei Cipariu, George Bariţiu, Gavriil Munteanu, Andrei Mocioni, Vincențiu Babeș, Iosif Hodoş şi Alexandru Roman, urmați apoi de reprezentanții de frunte ai culturii românești din Bucovina, Basarabia și firește din România (7). Academia Română a avut o contribuţie majoră la menţinerea individualităţii etno-lingvistice a românilor din teritoriile aflate sub dominație străină până la 1918, adunările generale ale înaltului for științific și cultural de la București fiind cu adevărat un „prim parlament” al viitoarei Românii Mari. Aportul Academiei Române înființate în anul 1866 la dezvoltarea națiunii române în general și la realizarea Marii Uniri a fost unul substanţial (8). Or lui Slavici nu i-a scăpat acest gest extraordinar venit dinspre autoritățile din București care i-au numit ca membri în primul rând pe intelectualii transilvăneni, luându-i astfel simbolic sub oblăduirea Academiei Române pe românii ce trăiau în Transilvania. Instituție care și-a propus de la bun început să coaguleze energiile creatoare ale tuturor românilor și să promoveze unitatea culturii naționale, Academia Română a reprezentat pentru Ioan Slavici încă din anii tinereții un alt reper în modelarea convingerilor și a militantismului său cultural-național. Cuvântul transilvăneanului Iosif Hodoș adresat fraților români în preajma deschiderii sesiunii Societății Literare la 31 iulie/12 august 1867 este mai mult decât elocvent pentru starea de spirit și pentru așteptările elitei românești la începutul activității Academiei Române: „Am avut fericirea a fi chemați ca, în unire cu domnia voastră, să stabilim unitatea limbii: unitatea limbii o avem, fraților, de la Tisa până la Marea Neagră, toți românii au aceeași limbă, prin urmare n-avem a stabili unitatea limbii, ci numai forma ei, unitatea gramaticii și a dicționarului. Când vom avea această unitate în expunerea cugetării noastre, vom fi și mai uniți în sentimente și cugete. Libertatea este dreptul tuturor: românul o cere cu binele, o pretinde în numele dreptului și, când i se contestă, o dobândește cu mijloacele morale sau materiale, după împrejurări. Bine v-am găsit, fraților…” (9).

Legăturile personale ale lui Slavici pe durata studiilor începute la Budapesta și continuate apoi la Viena cu Alexandru Roman, contactele cu Vincențiu Babeș și cu alți transilvăneni membri ai Academiei Române s-au dovedit a fi fecunde pentru concepția și pentru militantismul său cultural-național. Istoria a fost fastă cu Slavici în ceea ce privește relația cu înaltul for științific și de cultură de la București, cel puțin în anumite momente din biografia lui, deoarece, în sesiunea 1881-1882, din 22 martie, Academia Română l-a ales membru corespondent. Era, desigur, în primul rând o recunoaștere a operei sale literare, dar și a angajării lui totale pentru propășirea națiunii române. În 1894 a fost numit director, iar soția sa a devenit subdirectoare la Institutul „Ioan Oteteleșanu” de la Măgurele, importantă instituție școlară patronată de către Academia Română, unde a activat până în anul 1908. Nu lipsit de importanță în acest context este și faptul că, din 1874, Slavici a devenit secretar al colecției de documente Hurmuzaki, funcție în care, timp de circa trei decenii a activat la traducerea de documente din limbile latină, maghiară, contribuind nemijlocit la tipărirea a 11 volume de documente referitoare la istoria românilor (10). Chiar și atunci când nu a mai fost plătit pentru această funcție, Slavici a trudit la descifrarea documentelor păstrate la Academie, convins că munca lui este vitală pentru progresul istoriografiei românești.

O nouă etapă în viața și activitatea lui Ioan Slavici intervine în anul 1884 când devine director și redactor la „Tribuna”, primul cotidian românesc din Transilvania întemeiat la Sibiu, aici fiind lansată celebra formulă „Pentru toți românii soarele la București răsare”, care i-a adus lui Slavici o faimă binemeritată. Despre venirea lui Slavici la „Tribuna” există mai multe ipoteze, una dintre ele fiind lansată de Lucian Boia în urmă cu mai multe decenii: întemeierea „Tribunei” și implicarea lui Slavici ar fi constituit o acțiune a guvernului condus de Ion C. Brătianu, care, după aderarea României în anul anterior la Tripla Alianță, dorea să exercite un control asupra mișcării naționale românești din Transilvania; Slavici ar fi primit misiunea de a fi interfața între București și liderii politici români din provincie. Un cunoscut și profund analist al problematicii a demontat recent respectiva ipoteză, fiindcă nu există probe care să confirme că guvernul Brătianu a fost implicat în fondarea ziarului „Tribuna” (11). Indiferent dacă a primit sau nu „misiunea” de la București de a fi purtătorul de mesaj al liberalilor din Vechiul Regat, Slavici a menajat Curtea de la Viena și nu a pierdut nicio ocazie să proslăvească binefacerile aduse de Habsburgi românilor din Transilvania, atitudine care nu avea cum să nu fie pe placul guvernanților de la București. Nu la fel a procedat însă cu autoritățile maghiare, înfierând abuzurile acestora împotriva românilor și atacând ori de câte ori a putut măsurile guvernului de la Budapesta, care perpetuau discriminările la adresa națiunii române. Tocmai de aceea, tribuniștilor care au devenit cei mai vehemenți contestatari ai guvernului maghiar li s-au intentat numeroase procese de presă, Slavici nefiind ocolit nici de ele, nici de amenzi (12).

Etapa tribunistă din biografia lui Slavici a fost una care i-a accentuat nu doar opțiunea geopolitică pentru o monarhie austriacă ca factor de stabilitate și de civilizare în zona Balcanilor, ci și pe aceea de semnalare a pericolului reprezentat de o Rusie autocrată și mereu în expansiune spre Balcani, ceea ce genera instabilitate și insecuritate pentru națiunile și statele mici din zonă. „Rusofobia” „Tribunei” a făcut obiectul unei analize atente din partea istoricului Vlad Popovici care a reliefat și rolul României într-o asemenea Europă bipolară. Mai mult, poporul român de pe ambele versante ale Carpaților deținea statutul de actor principal în zonă, în consonanță cu monarhia dunăreană a Habsburgilor, românii având o misiune civilizatoare, fiind „vârful de lance al structurilor europene” (13). Această experiență tribunistă a avut cu siguranță un impact pe termen lung asupra opțiunilor geopolitice ale lui Slavici, precum s-au văzut la începutul și pe parcursul Primului Război Mondial. Orientarea sa antirusească era nu doar consecința bunelor sale relații cu Eminescu și cu alți intelectuali din Vechiul Regat (care după Războiul de Independență din 1877-1878 au perceput și mai acut Rusia drept principalul pericol pentru suveranitatea României), ci și reflexul unei tradiții ardelene exprimate fără niciun echivoc în timpul Revoluției de la 1848. Revoluţia Română de la 1848 din Transilvania a avut în desfășurarea ei un moment astral, reprezentativ pentru responsabilitatea cu care românii ardeleni s-au îngrijit de soarta fraților lor din Principate. La Blaj, între 3/15 şi 16/28 septembrie 1848, a fost convocată o nouă adunare naţională (a treia), la care au participat circa 60.000 de oameni, de astă dată mulţi înarmaţi. Adunarea a reafirmat programul revoluţionar adoptat la a doua adunare din mai de la Blaj, a accentuat anumite aspecte sociale şi politice: se respingea încorporarea Transilvaniei la Ungaria şi se cerea redarea autonomiei provinciei; se solicita încetarea execuţiilor militare şi a represiunii împotriva celor care se opuneau autorităţii guvernului revoluţionar maghiar etc. Proclamând ruptura cu guvernul maghiar, elita românească s-a îndreptat spre o posibilă alianţă cu Austria liberală şi constituţională. În memoriul redactat la această a treia adunare naţională şi trimis Parlamentului austriac, s-a avansat ideea constituirii unui stat românesc autonom în cadrul Austriei, prin unirea Transilvaniei, Moldovei şi a Ţării Româneşti: „În niciun stat nu au obţinut toate naţionalităţile atât de multe garanţii pentru libertatea şi naţionalitatea lor ca în Austria, prin hotărârile drepte, liberale ale unui înalt Parlament… Noi vrem uniunea liberă a unor popoare libere sub conducerea Austriei, liberă în interior, puternică în afară… Dar nu numai pentru noi ne rugăm, ci şi pentru fraţii noştri din Principatele Dunărene” (14). Memoriul din 16/28 septembrie 1848 constituie punctul culminant al colaborării dintre revoluţionarii români din Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Bucovina. În acelaşi timp, el este dovada unei acţiuni concertate, menite să salveze statutul politico-juridic al Ţărilor Române aflate sub dublă ocupaţie străină. Regimul politic instaurat după înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească era o evidentă încălcare a autonomiei, iar soluţia preconizată de memoriul transilvănenilor, deşi propunea crearea unui stat românesc sub egida Austriei, era în mod evident un pas înainte faţă de situaţia existentă în cele două state româneşti de peste Carpaţi unde ingerințele Rusiei țariste reprezentau un factor perturbator în viața politică internă.

Slavici a devenit spre sfârșitul deceniului nouă al secolului al XIX-lea tot mai fervent în activitatea sa politică dedicată promovării intereselor românilor din Transilvania. În mai 1887, la Conferința Partidului Național Român (PNR), el a fost ales în Comitetul Central Electoral, deținând și funcția de secretar al PNR. Mai mult, conform deciziilor partidului, Slavici a redactat pentru ședința din 30-31 iulie 1887 a Comitetului Central Electoral un prim document, o schiță a proiectatului Memorand al românilor din Transilvania și Ungaria, care să fie înaintat împăratului cu ocazia vizitei pe care acesta urma să o facă în acel an în Transilvania (15). Analiza schiței de Memorand a lui Slavici degajă aproape în fiecare frază un vădit loialism prohabsburgic, contrapus însă unei exprimări virulente anti-Budapesta. Activismul politic al lui Slavici și impactul tribunismului în rândul societății românești i-a făcut pe oficialii maghiari să dispună stricta sa supraveghere polițienească, represiunea guvernului de la Budapesta împotriva lui Slavici culminând cu condamnarea sa la închisoare și efectuarea în 1888-1889 a unui an de detenție la Vacz pentru procese de presă (16). Tipic pentru comportamentul inflexibil al lui Slavici, (auto)motivat principial este refuzul acestuia de a cere guvernului de la Budapesta grațierea sa din închisoare, mai ales că după vizita din 1888 a regelui Carol I la Viena a fost sfătuit să solicite această grațiere primind asigurări că ea va fi aprobată: „Am dat răspunsul că eu toată viața mea i-am fost monarhului meu cel mai credincios supus și astfel sunt gata să-i fac cererea, nu pot însă să-i adresez o cerere guvernului, care poate să facă raport de grațiere și fără ca să fi primit o cerere. «Cred că guvernul nu va face raportul fără ca să fi primit cererea», mi s-a zis. Atunci o să mai stau încă vreo nouă luni, ca să-mi împlinesc anul, am răspuns eu și am rămas la Vaț” (17).

După eliberarea din închisoarea maghiară, Slavici a trecut munții și a trăit la București. Această alegere nu l-a făcut însă să abandoneze credința sa că în orice loc poate să se implice în susținerea intereselor românilor din Transilvania. În capitala tânărului regat România, în 1892, alături de arădeanul său Ioan Russu-Șirianu, de Ioan Nenițescu și de alți patrioți români, Ioan Slavici a pus bazele „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, organizație care, în anii Primului Război Mondial, și-a schimbat numele în „Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor” (18). „Liga culturală” a devenit în scurt timp o instituție esențială în difuzarea către publicul românesc de peste Carpați a informațiilor referitoare la românii din Ungaria și la situația acestora în cadrul politicii de maghiarizare forțată la care erau supuși. În preajma izbucnirii Primului Război Mondial, manifestările de sprijin din România pentru frații lor din Transilvania și Bucovina mai cu seamă s-au multiplicat. Nu de puține ori diplomații Austro-Ungariei acreditați la București au transmis la Viena și Budapesta mesaje alarmante despre creșterea sentimentelor naționale în rândul populației din Vechiul Regat, evidențiind eforturile elitelor culturale de a întreține o stare de solidaritate națională. Discursul lui Virgil Arion, vicepreședintele Ligii Culturale la adunarea de protest din București din 6 iunie 1911 împotriva practicilor electorale ale guvernului maghiar menite să stopeze alegerea de deputați români pentru Parlamentul de la Budapesta, este sugestiv în acest sens: „Sântem de același neam cu românii din Ungaria: nu putem să rupem pe Românul de aici de Românul de dincolo… Nu putem ființa națiunii să o rupem în bucăți care să nu se țină unele de altele… O națiune este un ce viu, ceva perfect și armonic, care trăiește, care durează, care străbate veacurile” (19).

Odată cu izbucnirea războiului în vara anului 1914, Slavici este încadrat redactor și director la ziarul „Ziua”, publicație cu o pronunțată orientare progermană și prohabsburgică. În destule articole publicate de Slavici se face o pledoarie nedisimulată pentru alăturarea României la Puterile Centrale, alături de aliații tradiționali ai țării din ultimele decenii, care i-au susținut și le-au garantat independența după 1878. Slavici a cerut și a primit de la vreo 80 de învățători răspunsuri despre ce zic țăranii despre război, vreo 30 dintre ele au fost premiate și apoi publicate de acesta cu o prefață în broșura „Vox populi” (20). În unele dintre aceste răspunsuri se poate remarca, prin comentariile lui Slavici, empatia față de țărănimea din România, care, în eventualitatea intrării României în război, ar fi fost clasa socială care ar fi avut cel mai mult de suferit: „Sătenii nu se pronunță după moda oamenilor politici nici pentru Dubla Alianță, nici pentru Tripla Înțelegere… Mai mult decât atâta în intimitatea lui țăranul nici nu dorește răsboiul și nu-l cere cu atâta gălăgie, cum fac oarecari domni din tagma conducătorilor; el știe că tot greul va fi pe el și mai știe că jertfa lui pentru țară este invers proporțională cu folosul moral ori material. Singurul câștig e fraza banală: Patria recunoscătoare” (21). Crescut în mediul țărănesc de la Șiria din Câmpia Aradului, familiarizat cu lumea rurală atât transilvană, cât și de dincolo de Carpați, pe care o cunoaște în perioada în care a fost redactor la „Tribuna”, dar și la alte publicații din Vechiul Regat, Slavici nu putea să nu fie solidar cu modul în care percepea războiul această clasă socială care a asigurat de atâtea ori în istorie carnea de tun pentru planurile voievozilor și ale tuturor conducătorilor politici ai neamului.

Ce a urmat după intrarea României în război în vara anului 1916 am detaliat în prima parte a articolului, inclusiv calvarul carceral din 1916 și 1919. Am arătat cum Slavici a încercat încă din vara anului 1918 să reintre în posesia manuscriselor sale confiscate în noaptea primei arestări, motivația fiind nu numai materială, dar și intelectuală, lucrările încorporând un volum mare de muncă. Nu e de mirare că scriitorul simțea nevoia de a încheia un proiect editorial la care trudise ani buni. Această „bătălie” pentru recuperarea pierderilor spirituale confiscate de Siguranța statului a reluat-o după ce a ispășit și a doua condamnare și a fost eliberat. La 13 martie 1920 el depune la Registratura Generală a Ministerului de Interne un memoriu: „În noaptea zilei în care România a declarat războiul, am fost ridicat din pat de către comisarul secţiunei XV şi trimis la Prefectura Poliţiei, de unde am fost dus la fortul Domneşti. Acelaşi comisar a sechestrat tot atunci toate manuscriptele ce se aflau pe masa mea de lucru peste o mie de pagini… Am trecut în mai multe rânduri pe la Siguranţa Statului, ca să-mi iau manuscriptele, dar n-am reuşit să le primesc. Constituindu-se guvernul sub preşedinţia Domnului Marghiloman, mi-am cerut manuscriptele de la Ministerul de Interne. Mi s-a răspuns că ele se află în Rusia şi că-mi vor fi restituite după ce vor fi aduse înapoi. Au trecut, Domnule Ministru, de atunci ani de zile, iară eu n-am ajuns să mă pot bucura de roadele îndelungatei şi stăruitoarei mele munci. Chiar şi dacă mai curând sau mai târziu manuscriptele ar fi aduse din Rusia, eu am pierdut foloasele pe care le-aş fi avut dacă mi-aş fi publicat scrierile. Scrierile mele sunt singura mea avere şi singura moştenire, pe care pot s-o las familiei mele. Ţiu, Domnule Ministru, să Vă spun aici că nu numai sunt scrietor cu reputaţiune bine stabilită şi vechi Membru Corespondent al Academiei Române, dar încă de la 1875 dau lecţiuni de limba şi literatura română, am colaborat cu A. Odobescu, cu care am publicat o carte de citire şi am lucrat împreună în materie de limbă cu M. Eminescu, I. Caragiale şi G. Coşbuc. O gramatică publicată de mine ar fi avut deci cumpărători nu numai în România, ci şi în toate ţările române unde sunt bine cunoscut. Nu e aici vorba de o despăgubire de război, ci de un act de dreptate elementară ca să fiu despăgubit de către Ministerul de Interne pentru pierderile pe care le-am suferit pe urma neglijenţei unei autorităţi atârnătoare de El… Domnule Ministru, se împlinesc cincizeci de ani de zile de când mi-au fost publicate primele scrieri în „Convorbiri literare”. În timpul acestor cincizeci de ani am ostenit, ca nu mai puţini, pentru unitatea sufletească a poporului românesc şi pentru ridicarea nivelului moral al societăţii române..” (22).

Din păcate, nici acest demers nu a fost încununat de succes, iar Slavici a mai încercat în anii următori să dea de urma manuscriselor confiscate. Chiar și după moartea sa, soția și urmașii s-au străduit să recupereze lucrările scriitorului arădean, tentativele lor prelungindu-se până în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Este posibil ca lucrările lui Slavici să fi fost cu adevărat pierdute în împrejurările dificile ale evacuării autorităților guvernamentale de la București la Iași și apoi înapoi, după cum nu se poate exclude nici altă ipoteză, anume că respectivele manuscrise au fost „pierdute” cu bună știință de cineva nemulțumit de atitudinea politică și comportamentul rectiliniu al marelui scriitor. Articolele deloc comode ale lui Slavici la adresa unor mari politicieni ai vremii, atât înainte, cât și după încheierea marelui Război puteau să genereze orgolii mărunte care să-i fi determinat pe mai marii zilei (fie ei politicieni ai Partidului Național Român care proveneau din Transilvania, fie politicieni liberali sau conservatori, reconvertiți la noile ideologii de după 1918) să încerce să-l pedepsească pe Slavici pentru tonul lui critic și pentru „rătăcirea” lui geopolitică. Nimeni nu poate contesta devotamentul lui Slavici pentru națiunea română, implicarea sa responsabilă mai multe decenii pentru ameliorarea stării cultural-naționale a conaționalilor din Transilvania. Când și-a exprimat public simpatiile geopolitice, când a debordat din acțiunile lui loialismul prohabsburgic visceral, specific mai tuturor românilor transilvăneni până la 1918, a făcut-o cu sufletul curat crezând că doar o orientare a României spre Austria și Germania poate salva Vechiul Regat și pe românii de aici de pericolul rusesc. Nu trebuie uitat că independența României la 1878 a fost consolidată în planul relațiilor internaționale din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea de alianța țării noastre cu Tripla Alianță, adică de alăturarea României la Austro-Ungaria și Germania!

Crezul proaustriac al lui Slavici și dorința de a colabora cu minoritățile din spațiul unde trăiau nu au fost singulare în rândul intelectualilor români din monarhia austro-ungară, care militau prin diverse mijloace pentru ameliorarea statutului românilor din dubla monarhie. În Bucovina, spre exemplu, tipic este cazul lui Aurel Onciul, un devotat luptător și care mulți ani a militat în Parlamentul de la Viena pentru drepturile românilor bucovineni, dar care a promovat colaborarea cu ucrainenii pe care îi considera, la fel ca pe români ca fiind cei mai vechi locuitori ai provinciei. În planul opțiunilor geopolitice externe, Onciul a apreciat că românii fiind un popor prea mic ca să poată rezista singuri în fața pericolului rus, trebuie să se alieze cu o mare putere pentru a face față acestei presiuni, respectiv cu Austria. El a fost adeptul unei formule de unitate politică în Sud-Estul Europei din care să facă parte, firesc, și națiunea română, în care Austria urma să joace un rol foarte important (23). Desigur, alegerea politică neinspirată făcută de Onciul în toamna anului 1918, când a agreat teza ca Bucovina nu se unească în bloc cu România, ci să fie divizată în funcție de criteriul populației dominante în provincie a atras după sine condamnarea sa din partea contemporanilor lui.

Poate că în finalul acestor considerații ar fi mai nimerit să-l lăsăm pe inegalabilul G. Călinescu să caracterizeze omul și opera: „A fost o greșeală desigur arestarea efemeră a acestui om văităreț, mai mult bolnav de un sânge amestecat, spuindu-și cu ochii plecați în jos aversiunile. Petrecerea lui la închisoare, rușinările lui de promiscuitate le-a povestit el însuși cu stăruința lui penibilă… Dar opera este remarcabilă. Cu percepția justă numai când se aplică la viața țărănească, ea nu idealizează și nu tratează cazuri de izolare. Oamenii sunt dârzi, lacomi, intreprinzători, intriganți, cu părți bune și părți rele, așa cum trebuie să fie o lume comună. Dacă ar fi avut mai multă capacitate de lucru, Slavici ar fi putut da o comedie umană a satului” (24). Ioan Slavici a fost fără îndoială un titan al literaturii române și nimeni nu îl poate detrona din locul câștigat prin muncă în Panteonul culturii naționale. Opera lui literară a fost desigur rezultatul vocației sale, al talentului înnăscut, dublat de o muncă tenace. Opțiunile sale geopolitice și implicarea sa civică și politică reprezintă alegeri deliberate, motivate de el adeseori prin convingerea sa fermă că astfel slujește mai bine interesele națiunii sale, deopotrivă ale românilor din Transilvania, aflați în cadrul Imperiului Austro-Ungar, și ale fraților din Vechiul Regat.

 

Note:

1. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, „Istoria Transilvaniei”, Ediţia a II-a, revăzută, adăugită şi ilustrată, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 202.
2. Arhivele Naţionale Bucureşti, Arhivele Istorice Centrale, Fond „Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale”, dosar 1138/1916, f. 20.
3. Ioan Slavici, „Dare de samă despre archiepiscopul și metropolitul Andreiu baron de Șaguna de Nicolau Popea”, Sibiu, 1880, p. 4.
4. Ibidem, p. 69.
5. Dimitrie Vatamaniuc, „Ioan Slavici și lumea prin care a trecut”, Editura Academiei RSR, București, 1968, p. 101.
6. Ioan Slavici, „Lumea prin care am trecut. Memorialistică. Publicistică”, ediție și prefață de Constantin Mohanu, Editura Institutului Cultural Român, București, 2004, p. 27sq.
7. Ioan-Aurel Pop, „Transilvania, starea noastră de veghe”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 118.
8. Dan Berindei, „Cultura națională română modernă”, Editura Eminescu, București, 1986, p. 372sqq.
9. v. Eugen Simion, „Cuvânt înainte”, în Dr. Dorina N. Rusu, „Membrii Academiei Române. Dicționar”, ediția a III-a revăzută și adăugită, cu un cuvânt înainte de Academician Eugen Simion, Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, București, 2003, p. 14.
10. Dr. Dorina N. Rusu, „Membrii Academiei Române. Dicționar”, ed. cit., p. 771.
11. Vlad Popovici, „Tribunismul (1884-1905)”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, p. 61 sqq.
12. Răducu Rușeț, „Comitete de redacție și politici editoriale în presa românească din Transilvania și Ungaria. Intelectualitatea jurnalistică românească între anii 1838-1918”, Academia Română – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2015, p. 90.
13. Vlad Popovici, op. cit., p. 128sq.
14. Cornelia Bodea, „1848 la români. O istorie în date și mărturii”, vol. II, București, 1982, p. 911.
15. Vlad Popovici, op. cit., p. 143; Liviu Maior, „Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiționalismului românesc”, Editura Fundației Culturale Române, București, 1992, p. 155.
16. Răducu Rușeț, op. cit., p. 90.
17. Ioan Slavici, „Închisorile mele”, Editura ALLFA, f.l., 1996, p. 38.
18. Petre Dan, „Asociații, cluburi, ligi, societăți. Dicționar cronologic”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
19. „Calendarul Ligei Culturale pe anul 1911”, Vălenii de Munte, 1911, p. 19.
20. „Răspunsuri primate de la sate la concursul publicat de «Ziua». «Vox populi». Mai 1915”, București, 1915
21. Ibidem, p. 114sq.
22. ANB, AIC, Fond „DGP”, dosar 16/1918, f. 18 r-v.
23. Mihai-Ștefan Ceaușu, „Parlamentarism, partide și elită politică în Bucovina habsburgică (1848-1918)”, Editura Junimea, Iași, 2004, p. 438sq.
24. G. Călinescu, „Istoria literaturii române. De la origini până în prezent”, ediția a II-a, revăzută și adăugită. Ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1982, p. 508.