CULTURA SPECTACOLULUI

Mark Morris – dirijor şi coregraf

Roxana Pavnotescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf

 

Mark Morris este incontestabil cel mai muzical coregraf. Poate doar Ohad Naharin să mai atingă la aceleaşi temperaturi eresurile muzicale atunci când e cuprins de acel soi de inspiraţie ce pare că recreează muzica din dans. În aceeaşi ordine de idei, la Mark Morris, muzica se configurează în umbra dansului, îi ţine trena, partitura se rescrie urmărind dansul, pentru care nu a fost inventată. Dansul modern, în mod esenţial orientat către abstract sau către minimalismul existenţialist al fiinţei, este de multe ori exterior muzicii care se înscrie doar ca zgomot de fond sau ca o simplă componentă carteziană a mişcării (coregraful Merce Cunningham e un exemplu tipic). În particular, atât la Mark Morris, cât şi la Ohad Naharin nu poţi să nu identifici acea potenţare ritualică a muzicii, cândva iniţiată de Martha Graham. Într-un interviu, Mark Morris susţine că muzica compusă explicit pentru balet este mai puţin adecvată actului coregrafic. Mărturisirea e în deplin consens cu alegerea repertoriului, ce cuprinde lucrări după piese foarte diversificate: cantate, cvartete de coarde, opere clasice sau moderne. O compoziţie muzicală care a fost concepută anume pentru dans se autolimitează la rigorile şi tiparul dansului pentru care a fost scrisă. Sensibilitatea muzicală, simţul plastic, construcţia gestului la limita dintre figurativ şi abstract sunt susţinute de o imaginaţie prodigioasă şi simplificatoare. Șarja, atunci când există, este legată în mod esenţial de ludic şi de comic. Linia coregrafică se vrea suplă, simplă, stilizată şi esenţializată la motivele de origine, desprinse din dansul de ritual sau popular.

În a doua jumătate a lunii martie, Mark Morris, împreună cu compania sa de balet MMDG (Mark Morris Dance Group), revine la BAM (Brooklyn Academy of Music) cu o incursiune în lumea operei, într-un registru variat, între baroc şi modern. Sunt urmărite două lucrări: Henry Purcell („Dido şi Aeneas”) şi Benjamin Britten („Curlew River”), o operă de amploare redusă, inspirată de o piesă Noh: „Sumida-gawa” ce urmăreşte lamentaţia unei femei după băiatul ei, răpit de un vânzător de sclavi. Femeia se identifică în povestea barcagiului care transportă călugării sosiţi în pelerinaj la mormântul copilului şi invocă epifanic spiritul copilului defunct.

Britten deplasează epicul din spaţiul budist într-o mănăstire medievală, fără a renunţa la convenţiile Noh, reliefate în prezenţa rolurilor tipologice, funcţia corului în potenţarea tensiunii dramatice, hieratismul şi stranietatea liniei melodice. Mark Morris urmăreşte aceeaşi concepţie venind cu un cadru scenografic abstractizat. Două rânduri de şlapi albi sunt aliniaţi de-o parte şi de alta – element ce semnifică intrarea într-un spaţiu sacru. Corul intonează în versete latine cântece liturgice specifice ceremoniilor de mistere. Britten a conceput vocile, corul şi instrumentele pentru interpretări masculine. Mark Morris reţine aceeaşi idee. Rolul feminin este jucat de un tenor (Isaiah Bell). Corul, soliştii şi instrumentiştii execută o coregrafie de grup ce se traduce în gesturi simbolice sau ritualice.

Linia narativă urmăreşte aducerea vocilor-roluri în scenă respectând structura formală a unei piese Noh. Femeia nebună („shite”) manipulează o umbrelă de soare, albă, prin mişcări rapide şi ample ale braţului, ce concretizează simbolistica evantaiului. Registrul ei vocal este urcător şi coborâtor, cu accente de contratenor, reliefat pe disonanţe ce corespund acelor sunete guturale, icnite („kake-goe”). Călătorul („waki tsure”) intervine pe lângă barcagiu („waki”) să lase femeia în barcă. Muzica are un registru straniu, susţinut de cantate cu rezonanţe gregoriene şi o gamă largă de disonanţe ce trimit la Yanacek. O compoziţie restrânsă, caracteristică operei de cameră, e formată din patru solişti (Femeia nebună, călătorul, barcagiul şi spiritul copilului) şi şapte instrumente. Britten camuflează structura fixă a rolurilor-monade, specifice unei piese Noh, în motive atribuite unuia sau mai multor instrumente. Intrările flautului şi ale tobelor japoneze sunt asociate cu rolul lui „shite” (femeia nebună), aria lui „waki” (barcagiul) este acompaniată de corn, „waki tsure” (călătorul) se anunţă prin motivele contrabasului şi ale harpei.

Cea de-a doua operă, „Dido şi Aeneas”, e o lucrare de tinereţe (1989) care a suferit în timp montări şi interpretări diferite. În prima reprezentaţie, rolurile feminine erau interpretate exclusiv de bărbaţi: Dido şi vrăjitoarea – Mark Morris, Aeneas – Guillermo Resto. În noua producţie, cuplul Dido – vrăjitoare este interpretat de o tânără solistă (Laurel Lynch) care se mişcă energetic între posturile erotico-graţioase ale lui Dido şi contorsionările sardonice ale vrăjitoarei. Tipologia gestului ritualic şi tragic pentru rolurile feminine, triumfal, cazon şi schematic pentru cele masculine, demonstrează puternica influenţă a coregrafei Martha Graham asupra creaţiilor mai vechi ale artistului. Lamentaţia lui Dido, un duo magnific cu sora ei Belinda se desfăşoară pe o bancă, amintind încă o dată de Martha Graham în celebra piesă „Lamentaţie”.

Mark Morris rezervă scena exclusiv dansului, iar orchestra dirijată de el şi soliştii sunt coborâţi în fosă. Încă din 2006, Mark Morris a dirijat la Festivalul de la Tanglewood, la Lincoln Center sau la BAM. Activitatea sa ca dirijor al propriilor sale piese are un dublu rol: interacţiunea continuă cu obiectul creaţiei, după ce actul creator a fost încheiat, şi reinventarea muzicii în consens cu gestul coregrafic, aşa cum se reliefează el, la momentul interpretării.

La intersecţia dintre arte şi genurile lor, prin capacitatea sa de integrare şi sublimare a oricărui gest artistic, Mark Morris pare să invite pe scenă toate muzele în formula lor originară şi alegorică.