CULTURA VIZUALĂ

Metafore ale luminii

Mihaela Proca

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf

 

 

Pictura lui Mihai Sârbulescu se citeşte direct şi este percepută plenar de privitorul ocazional ca o explozie de lumină şi culori tari, primare, sau, dimpotrivă, ca o simfonie în game reci ori având o cromatizare teroasă, întunecată, cu o pensulaţie vibrând tern, care traduce tumultul interior.

Ajuns la vârsta bilanţului retrospectiv, Sârbulescu are în urmă o operă prolifică, marcând etapele biografiei interioare prin serii de lucrări cu teme precum: stânjenei şi flori de măr, curţi interioare ardeleneşti ori străzi urcând în trepte, din oraşe balcanice, arbori înfloriţi şi cununi, vase şi clopote etc.

Dacă în veacul al XIX-lea s-a trecut la plein-air-ism şi la irumperea luminii în pictura de şevalet, secolul al XX-lea experimentează abstractizarea şi serialitatea, precum şi intelectualizarea conţinutului, artistul plastic oferind, în manieră proprie, idei şi spiritualizare, exprimate în ritmuri muzicale. Mileniul al treilea se deschide – în mare măsură – printr-o revenire la figurativ, în variante dintre cele mai diverse şi, dacă luăm în considerare faptul că abstractizarea e pictură a interiorului minţii şi a sufletului, constatăm că trăim în plin antropocentrism şi senzorialitate exacerbată.

Limbajul pictural al tablourilor lui Sârbulescu, lucrate în ulei pe pânză, se caracterizează prin compoziţii arhitecturate, bine echilibrate, cu adâncimi şi perspectivă din linii de fugă cromatice, fie că este vorba de cadre redând interioare, fie că sunt peisaje. Lucrările cu flori sunt centrate, cel mai adesea, în primul plan şi chiar dacă nu au adâncime în spaţiu, creează senzaţia de volum prin vibrarea tuşelor groase, consistente, alăturate, astfel încât să capteze lumina diferenţiat, în ritmuri muzicale preclasice.

Există şi o serie de lucrări fără volum, mai degrabă decorative – prin repetarea unor motive şi simetria acestora, datând din etape distincte ale evoluţiei pictorului – care au teme inspirate de simbolurile şi figurările creştine ori din cununi de flori sau din câte o floare izolată.

Seria de autoportrete este deschisă de cel pictat în adolescenţă, la 17 ani, cu ochi care vibrează de concentrare şi intensitate, în încercarea de a ghici, prin introspecţie, destinul şi viitorul ca pictor.

Temele predilecte de-a lungul a peste patru decenii de activitate, indiferent de titulatura lor, sunt, toate, metafore cuprinzătoare în înţelesuri, metafore ale lumii înconjurătoare, ale luminii, ale vieţii, sunt metaforele scrutării în interior, asupra propriei persoane.

Cromatica strălucitoare, din gama predominant a primarelor, cu mici accente de culori secundare şi amestec de nonculori (alb şi negru), creând contraste care delimitează, este şi mai pregnantă prin folosirea pastei pure, neamestecate, direct din tub, aşezată în straturi consistente, împăstate fie cu un cuţit lung, fie cu o unealtă similară.

Mihai Sârbulescu este un poet îndrăgostit de ceea ce vede în jurul său şi, totodată, un intelectual subţire, cu mintea în permanentă curiozitate, atunci când alege o temă şi o pictează rapid, cu mişcări precise ale mâinii. Instinctul îi dictează arhitectura fiecărei lucrări în parte, fiindcă Mihai respiră pictura într-un suflu, absorbind culorile din lumea din jurul său.

De-a lungul unei cariere prodigioase şi complexe, cu perioade de reluări obsedante ale aceleiaşi teme, pictorul revine, mereu, la prospeţimea şi frumuseţea simplităţii, exprimate prin forme clare, echilibrate, cu linii de forţă trasate cromatic.

Spiritul ludic poate fi explicit, precum în lucrarea „Visul”, realizată împreună cu confratele Mircea Tohătan; povestea pictării împreună a unei pânze, în istorisirea lui Mihai – ca un cadou pe care şi l-au făcut cei doi unul altuia, împărţindu-şi suprafaţa şi alegând subiectul dintre motivele care erau specialitatea fiecăruia dintre ei – este spumoasă, capabilă de adăugiri la fiecare relatare, în funcţie de anturaj şi de inspiraţia de moment.

Perechile de lucrări prezentate în pandant sunt, din nou, o caracteristică a lui Sârbulescu; reluarea unei teme (curţi interioare, vase, trunchiuri de platani cu scoarţa redată precum nişte spirale galactice, pridvoare cu flori), în condiţii diferite de ecleraj şi valoraţie, dezvăluie nevoia pictorului de a „stoarce” de sensuri, de sensuri ale formei şi ale evoluţiei acesteia în timpul diurn sau al altor anotimpuri, în condiţii de luminozitate diversificată ori de modificare a subiectivităţii autorului.

Pictorul revine asupra unei teme de zeci de ori, în serii de lucrări care durează cu anii, până când simte că a epuizat aspectele pasibile de alte reinterpretări. Astfel, artistul îşi impune asupra privitorului propria viziune despre lume, „Weltanschauung”-ul său, obţinând efectul scontat: şocul vizual, trezirea bruscă din contemplarea pasivă şi impunerea imaginilor create de el.

Este greu de prezentat sintetic evoluţia de o viaţă, trăită întru pictură, întrucât ansamblul lucrărilor este work in progress.

Pictorul este dublat de un scriitor talentat, care îşi iscodeşte confraţii în cursul unor conversaţii axate pe teme, principii, precum şi pe motivaţii. Transcrierea acestor dialoguri conturează o sinteză a personalităţilor artistice, a punctelor comune generaţiei sale, precum şi a diferenţelor de metode şi exprimare plastică. Lejeritatea aparentă a abordării, dublată de bonomie şi umor, de toleranţă şi empatie, fac din Sârbulescu un confident fidel al crezurilor plastice ale generaţiei sale.