CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA

Paradoxuri

Monica Săvulescu Voudouri

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf

 

Vorbesc cu români care vor să „remigreze” din Grecia. Fiindcă nu se mai găseşte de lucru de când cu criza. Nici măcar cu plata la negru, aşa cum, în anii lor buni, grecii îi foloseau pe majoritatea străinilor. Acum străinii sunt puşi pe plecare. Românii se întorc şi ei în ţară. Unde şi-au făcut, aproape fiecare, câte-o căsuţă, câtă vreme au muncit „afară”. Au unde locui deci; cu munca se descurcă mai greu. Și foarte greu cu şcolarizarea copiilor, care trec dintr-un sistem de învăţământ în altul. În cazul revenirii din Grecia, chiar de la un alfabet la altul, de la o limbă, grea, pe care au deprins-o în şcolile greceşti, la o limbă, a părinţilor, vorbită la nivelul a câteva sute de cuvinte.

„Remigrarea” naşte nişte paradoxuri care te fac să te cruceşti. Familia se întoarce în România şi… îşi înscrie copiii la şcolile greceşti. Aflu că la şcoala grecească din Bucureşti majoritatea copiilor sunt români. Români „remigraţi”. Cei cu care vorbesc au aceeaşi intenţie. Se frământă la gândul că n-or să mai găsească locuri la şcoala grecească, lucru care-i reţine până la sfârşitul anului şcolar. Să vadă atunci cum stau treburile. Adică, îi întreb, chiar cu riscul de a pierde un an, doi, nu vrei să înscrii copilul la şcolile ţării în care te întorci, la şcolile noastre, din România? Răspunsul e mai năucitor decât îşi poate închipui cineva: Păi, ştiu eu dacă rămân în România? Dacă mă mai pot integra? Dacă găsesc de lucru? Dacă mă mai potrivesc la situaţia de acolo? Dacă vrea copilul să rămână când se face mai mare?

Concepte noi în sociologia emigraţiei se nasc zilnic şi rămân în afara unor studii serioase în cazul unui popor care până în urmă cu câteva decenii nu avea nicio tradiţie la acest capitol. Mă gândesc că ar trebui să se ocupe cineva cu pertinenţă de această „remigrare pe jumătate”. Vasăzică, îmi spun, ei se întorc ca să aibă de unde pleca. Ba, vreau să spun că au prins un asemenea curaj de viaţă – oameni care până în urmă cu câteva decenii de-abia ce ştiau să iasă până la reşedinţa lor de judeţ –, că acum au în perspectivă ţări la rând: dacă n-o fi Grecia, poate că e Italia, dacă nu e Italia, atunci poate că au în vedere Anglia sau Spania sau Irlanda, mă rog. Ideea este să rămână întotdeauna o portiţă deschisă, să ştie că există un loc de întoarcere, după întoarcere.

Pe strada mea, în Atena, o femeie tânără vrea să-şi parcheze maşina şi nu se descurcă. Îşi cheamă în ajutor bărbatul, la telefonul mobil. Fiindcă are geamul coborât, îi aud vorbind româneşte. El coboară din apartament, aflu că suntem aproape vecini. Lucrează de câţiva ani în Grecia. Și sunt dintre puţinii care deţin încă un loc fix de muncă. Îmi spun că au trei copii. Și cu cine-i lăsaţi când sunteţi la lucru? Cu mama, îmi răspunde femeia. Mă gândesc la o băbuţă, adusă de prin cine ştie ce sat din Moldova. „Săraca!”, mă ia gura pe dinainte. „Săracă? De ce?”, mă întreabă femeia. Caut repede un răspuns: „Aşa, fiindcă i-o fi greu cu limba asta păcătoasă, pe care, uite, şi noi, cei de multă vreme aici, o vorbim încă greu”. „Mama?”, se miră femeia de vorbele mele. „Păi mama vorbeşte mai bine ca dumneavoastră”. Și uite că mă pomenesc în faţa unei alte situaţii care se cere studiată şi conceptualizată: dinastia de emigranţi. Situaţie care mă surprinde, fiindcă uit că, de fapt, de când circulaţia e liberă în România, au trecut aproape trei decenii. Aflu astfel de la interlocutori că mama lor a fost prima din neamul lor care a venit în Grecia. În iarna lui ’90, printre temerari, fiindcă Grecia nu primea încă oficial străini pentru munca de jos. În limbajul emigranţilor, cei veniţi atunci sunt numiţi „alpiniştii”. Ei au venit aduşi de călăuze peste crestele munţilor Macedoniei şi au intrat în Grecia străbătând dramaticele masivele muntoase din nord. Multe femei au luat calea atunci. Fiindcă în Grecia era nevoie de ceea ce tot în limbajul lor se numea „messa”. Persoane care să locuiască în casele celor care le angajau şi să aibă grijă de bătrâni sau de copii. Printre emigranţi se ştie că aceste „messa” au avut un statut privilegiat în ceea ce înseamnă câştigul, fiindcă puteau să păstreze întreg salariul, fără să plătească gazde şi fără să aibă nevoie să consume pentru cele zilnice. Au avut un statut privilegiat şi în privinţa deprinderii limbii, fiindcă nevoia te învaţă. Fiind puse în incapacitatea de a comunica, ele au trăit cu dicţionarele în buzunar şi cu urechea pâlnie. Au învăţat de la bătrânii cei cu o mie de nevoi, au învăţat de la copiii care le solicitau permanent. Să trăieşti „messa” era, însă, viaţă de prizonier. Aşa că ele, după ce îşi făceau plinul, se mai întorceau în România, până la următoarea tură. Când reveneau, nu mai erau însă străine în absolut. Știau limba, aveau câteva familii de cunoscuţi dintre băştinaşi, care le puteau oferi recomandări, în zilele de duminică se adunau cu cei de-o seamă, prin „platiile” care deveniseră clasice locuri de întâlnire ale străinilor. Ele plecau acasă în România şi, când se întorceau, se întorceau tot acasă. Și cultivau în familiile din ţară această disponibilitate, de a pleca şi de a veni, de a veni şi a reveni. „Mama? Păi ea vorbeşte greceşte mai bine ca dumneavoastră”.

Nu ştiu în ce măsură cei care studiază fenomenul emigraţiei româneşti au cât de cât înţelegere pentru motivul care a determinat-o şi o determină. Nu ştiu, de asemenea, dacă pentru cei care „remigrează” există un sistem de legi şi de norme, care să le facă după anii de absenţă inserţia (sau reinserţia?) mai adecvată realităţii. Dar aceste fenomene, ale porţilor deschise pentru totdeauna către o nouă plecare, această parte de străinătate care se adaugă identităţii oricărui emigrant, sunt sigură că n-a fost până acum studiată. În ţările în care emigrează, se spune că niciodată integrarea nu este definitivă, că „once migrant, always migrant”. Îmi vine, însă, să cred că la fel de valabilă poate să fie şi formularea: „once remigrant, always a virtual migrant”.