CULTURA ISTORIEI

Rubrica ELOGIU LATINITĂŢII

Românii „luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții, cât a limbii”

Ioan-Aurel Pop

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (560), 6 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf

 

De mare impact este și mărturia lui Antonio Bonfini (1434-1502), umanist italian care i-a cunoscut direct pe români, în calitatea sa de secretar la curtea regelui Matia Corvin: „Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturisește până în vremea de acum limba lor, care, deși se află în mijlocul unor neamuri barbare atât de felurite, nu a putut fi răpusă”. În același sens, umanistul italian spune: „Înecate sub valul de barbari, ele – coloniile romane din Dacia – mai exală limba romană și, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții, cât a limbii. Căci cine nu s-ar minuna – (dacă ar sta să socotească bine) desele puhoaie ale sarmaților și goților și, de asemenea, ale hunilor, vandalilor, gepizilor și incursiunile germanilor și longobarzilor – că s-au mai păstrat încă până acum la daci și geți rămășițele limbii romane?”.

Mesajul lui Antonio Bonfini, cel care, știind că regele Ungariei era de spiță sigură românească, i-a dus acestuia genealogia (imaginară) în adâncurile istoriei, până la familia romană Corvina, este tulburător. Pentru el, mărturia de căpetenie a latinității românilor nu este neapărat istoria, nici cucerirea romană, nici fondarea provinciei romane Dacia, ci limba. Firește, împrejurările istorice sunt importante și sunt relatate și de Bonfini, dar limba română rămâne pentru el dovada capitală. Iar a spune că un popor a supraviețuit fiindcă și-a apărat de-a lungul timpului mai mult limba decât viața nu este un simplu compliment, ci o filosofie de viață. Cu alte cuvinte, Bonfini povestește lumii secretul existenței românilor în acest colț îndepărtat al Europei: apărarea, mai presus de toate, a limbii! Limba este marca supremă a identității. Este cel mai frumos elogiu care li s-a adus românilor întru glorificarea limbii române.

Toscanul Raffaello Maffei zis Volterrano (1451-1522), secretar și camerier secret al papei Pius al II-lea (umanistul Enea Silvio Piccolomini), a fost trimis în Ungaria ca legat apostolic. A fost un savant, dedicat studiilor clasice, filosofiei și teologiei, A elaborat la Roma, după 1480, anumite comentarii istorico-geografice, pornind de la Antonio Bonfini și de la Enea Silvio Piccolomini. Scrie în cunoștință de cauză despre români, dând Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei numele generic de Valahia: „În aceste regiuni au fost primiți, cum am zis, coloniștii romani, care au făcut ca aici să se vorbească astăzi o limbă semi-italică, iar un argument este numele prin care cheamă Valahia, fiindcă valah îi spun în limba lor italicului”. Astfel, el explică romanitatea românilor prin colonizarea romană a teritoriului românesc, prin limba pe jumătate italică (italiană), prin numele de valah dat poporului și de Valahia dat țării (în limba italică). El renunță printre primii la derivarea termenului de vlah de la Flaccus. Aici, Maffei se distanțează de propriul său mentor, papa Pius al II-lea, știind (probabil, din experiență proprie) că ungurii (ca și slavii) îi numeau și pe italieni, și pe români cu aproape același nume (ca marcă a originii comune, a latinității).

Marcantonio Coccio, zis Sabellico (c. 1436-1506), a fost un alt savant italian care a scris despre români, în „Enneadele” sale (o istorie universală în 92 de cărți, mergând până la anul 1504): „Valahii sunt oameni de neam italic; țara lor au deținut-o odinioară dacii; acum o țin germanii, secuii și valahii”. Sunt importante și observațiile sale despre limba română, preluate din alte surse, referitoare la dăinuirea limbii romane printre români, o limbă stricată, care cu greu ar fi fost înțeleasă de un roman. Se vede la el preluare și o adaptare a teoriei lui Pius al II-lea.

Un document emis la Nicopole, în 16 februarie 1499, redactat de un italian, martor ocular al unor evenimente de la Dunărea de Jos, conține următoarea formulare: „Apoi, după toate acestea, pornii la drum și trecui Dunărea în Țara Vlahilor, chemați rumâni, adică romani” („Poi, visto ognj cosa, me misi a camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati Rumenj, id est Romanj”). Cu alte cuvinte, observatorul vrea să spună că a trecut Dunărea spre sud, în Țara Românească, ai cărei locuitori se numesc pe sine rumâni, ceea ce înseamnă că se consideră romani. Astfel, se certifică clar, în secolul al XV-lea, că locuitorii Țării Românești, numiți de italieni vlahi, se chemau pe sine rumâni, nume derivat din romanii, din care descindeau.

Italienii sunt cei mai receptivi observatori, singurii care pot constata în mod direct asemănarea românei cu latina și cu italiana. Auzind, de exemplu, propoziția românească „Sunt român”, ei o asociază imediat cu cea latină analogă „Romanus sum” și consideră cele două expresii identice, cum de altfel și sunt. Interesul italienilor pentru Țările Române și pentru români vine pe mai multe căi. Este, mai întâi, rivalitatea dintre Roma și Noua Romă pentru acest spațiu geografic, pentru arondarea sa la unul dintre cele două centre ale creștinismului. Nu se puține ori, românii au intrat în atenția Occidentului datorită misionarilor papali și călugărilor benedictini, dominicani sau franciscani. În legătură cu lumea creștină, se află și cunoașterea românilor prin cruciadele târzii. Se știe că, după avansarea otomanilor islamici în Europa de Sud-Est, s-au organizat, sub egida papalității, mari acțiuni diplomatice și militare pentru împiedicarea înaintării turcilor și pentru alungarea lor din spațiile cucerite. Românii, alături de alți creștini din regiune, erau un factor militar important, ca forță activă, situată în prima linie a cruciadei. În al treilea rând, genovezii și venețienii aveau mari interese comerciale (economice, în general) la Marea Neagră (numită Mar Maggiore) și la gurile Dunării, intrând astfel direct în contact cu românii. În al patrulea rând, odată cu zorile Renașterii, ale Reformei protestante și ale umanismului, o serie de artiști plastici, muzicieni, scriitori, istorici, teologi etc. italieni au fost invitați ori au venit singuri la curțile princiare și în centrele bisericești, mai întâi în Transilvania și apoi în Țara Românească și în Moldova. Astfel, preoți, călugări, condotieri, arhitecți, medici, negustori din Peninsula Italică străbat Țările Române și regiunile locuite de români, rămân surprinși de insula de latinitate întâlnită și duc acasă mesaje verbale și scrise despre aceasta. Astfel, latinii Orientului ajung să fie cunoscuți în locurile de origine a latinității.