CULTURA LITERARĂ

Ştefan Agopian şi exemplaritatea onto-retorică a romanului

Marian Victor Buciu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf

 

 

Prozatorii mai noi nu-şi mai trec, ca aceia vechi, neliniştile creatoare în jurnale. Cei vechi, unii dintre ei, şi le sublimau, nu le împărtăşeau. Noii prozatori iau în seamă (ne)potrivirea dintre starea şi mişcarea de creaţie. Ei sunt mai sinceri şi mai adevăraţi, dezvăluind o duplicitate nefirească. Conştiinţa lor artistică şi, în fond, umană – dacă arta lor are izvor ontic – este adusă la lumină direct, nu doar indirect, prin povestea spusă de o gură străină. Artificiul obiectivităţii, cândva liniştitor, este astfel pus în criză. Cartea ajunge acum să fie scrisă de cineva atent la poveste şi la povestitor. Noul personaj este autorul ca autor. El se descoperă produs de o atitudine născută din dorinţa de autocunoaştere şi de epuizare utopică a convenţiilor narative. Pasul pe jumătate rămâne făcut când există povestire şi personaje, dar şi autorul cu grijile, îndoielile sau certitudinile sale agresive din timpul scrierii. Pasul întreg se face când apare sentimentul excesului ori al sterilităţii narcisiace, când autorul ajunge să fie prins în căile întortocheate ale apropierii sale crispate de obiect; o apropiere de altfel imposibilă, întrucât el rămâne prizonierul definitiv al subiectului.

În primul caz, al unui obiectivism dirijat subiectiv, se află Ştefan Agopian, cu romanul său „Tobit” (Ed. Eminescu, 1983).

La origine sa descoperim neîncrederea în evoluţia realităţii, cantonarea în redundant. Adevărul există doar ca sursă pentru minciună. Realul ajunge doar un pretext pentru ficţiune. Singura certitudine rămâne aceea că vitalitatea realităţii s-a sleit. Realitatea se repetă şi, împreună cu ea, istoria. Credinţa lui Tobit este că viaţa lui a mai fost trăită de altcineva cu acelaşi nume. Mai mult: el citeşte cu scopul de a găsi povestea vieţii sale. Crede că în vremuri de inerţie şi stereotipie cineva se va fi grăbit să-i scrie viaţa. „Fiindcă lumea este un imperiu de vorbe, rugăciune aproape…” (p. 41). Substanţa logosului, autarhica ei întrupare se realizează energic, într-o devenire stăpânită de o muzicalitate mistică.

Realitatea devine, în rostire şi rostuire biblică, o împlinire a cuvântului. Punct de sosire, nu de plecare. Ce se petrece e „scris în carte”. Nicio abatere nu mai este posibilă în această veche-nouă ordine ontoretorică. Orice existenţă umană ajunge numai o ipoteză divină, în ordine artistică şi demiurgică. Epicul apare din necesitatea formulării, în mintea autorului, a unor ipoteze despre zonele de necunoscut ale realului. Din afecte se deduc cauzele.

Tobit este o marionetă, dar nu a realului, ci a cărţii. De aceea, el priveşte fără teamă, cu indiferenţă, viitorul. Tobit e doar o umbră supusă şi mută a vremii predestinate. Personajul ştie că e-n carte, la cheremul minţii cuiva. Tot aşa cum cineva ştie că trebuie să fie liniştit în vis, întrucât se va trezi curând. Cochetăria naratorului modern (postmodern, să notez acum?), mai abuziv decât Balzac, stă în faptul că omniscienţa apare înlocuită cu omnipotenţa. Balzac ştia tot, dar era neputincios. Romancierul modern se preface neştiutor. Vanitatea lui sporeşte. El ştie ce poate face cu vorbele.

Dar trăsătura ipotezelor făuritoare ale textului urmează un benefic principiu justiţiar: in dubio pro reo. De aceea, autorul ne poate trimite într-o notă a sa la o lucrare de Epicur despre care nu se ştie nimic în afara titlului. Capriciul psihologic şi estetic ajunge stăpânitor. Autorul ştie ce vrea, atâta timp cât vrea. Chirurgul Heiler citeşte o carte de Campanella şi ştie că este el însuşi personaj într-o carte.

În afara unor noi ticuri – G. Călinescu le-ar fi spus trucuri – de scriitură, naraţiunea este, însă, tradiţională. Există o matrice în care se descoperă mereu prinsă literatura. Parodia nu mi se pare evidentă. Dacă există, ea are resorturi mai largi şi mai generale. Lumea este deja creată în Marea Carte. Scriitorul o recreează în interes propriu, pentru propria lui carte („lumea pe care ne străduim să o creăm pentru această carte”), dintr-o perspectivă ludică şi copilărească: „lucrurile care sunt, sunt în ochiul tău de copil şi apoi, ieşind de acolo, din ochiul tău, lucrurile se aşează peste tot şi le vezi şi poţi să le pipăi şi să te joci cu ele” („Text neîncheiat”, 1983).