CULTURA CĂLĂTORIEI

Claude Anet, „Trandafirii Ispahanului. Persia în automobil. Prin Rusia și Caucaz” (fragment)

Traducere de Liliana Burlacu și Doru George Burlacu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 15 (571), 13 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-15-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_571.compressed.pdf

 

„Trandafirii din Ispahan” [„Les Roses d’Ispahan”] este memorialul călătoriei întreprinse în 1905 de către Claude Anet, pseudonimul literar al ziaristului și romancierului Jean Schopfer (1868-1931). Jurnalul unei expediții exotice relatate de către un francez, dar gândită de un român – Emanuel Bibescu, având în componență alți câțiva conaționali: George Valentin Bibescu și foarte tânăra soție, Martha; Simona (Simky) Lahovary cu soțul, Mihai Scarlat Pherekyde; Leon Leonida – aici doar „sportsman” și, în fine, „melancolicul Giorgi”, mecanic. Ultimului i se alătură, cu aproximativ aceleași atribuții, elvețianul Keller și francezul Eugène. Subtitlul – „Persia în automobil” („La Perse en automobile”) – dezvăluie nu numai o destinație turistică, dar și „instrumentarul” necesar atingerii țelului proiectat – trei automobile de ultimă generație (1904): un Fiat de 16 CP și două Mercedesuri de 20, respectiv 40 CP Textul ineditei relații de voiaj va vedea lumina tiparului în 1906, la Librăria Felix Juven din Paris, într-o formulă grafică elegantă, ilustrată cu numeroase planșe. (L.B. și D.G.B.)

 

Capitolul întâi. Plecarea. Basarabia

 

București, marți 11 aprilie

După ce am vorbit vreme de trei luni despre această călătorie în Persia (1), e timpul să ne urnim. Sunt două zile și două nopți de când umblu în trenuri expres care duc spre Orient; am traversat Münchenul, Viena, Budapesta. Acum are loc plecarea către Ispahan (2) și, în jurul orei nouă dimineața, ne-am adunat la Hotelul Bulevard din București. Vestimentația ne e pitorească: haine de praf, pelerine de ploaie, blănuri, caschete de tot felul, mănuși îmblănite, cizme, jambiere, fulare de lână. E clar că nu ne deplasăm doar pentru o zi. Rude, prieteni ne înconjoară.

Afară, automobile dau rateuri în aerul rece. Aceste mașini aparțin membrilor Automobil Clubului Român (3), care ne vor duce până la Giurgiu, pe Dunăre, unde ne vom îmbarca la bordul unui vas austriac, pentru că această călătorie cu automobilul începe pe… vapor.

Vom regăsi mașinile la Galați, ca să traversăm Basarabia.

Cerul e senin, barometrul, favorabil. Avem nevoie de vreme frumoasă mâine și poimâine, căci drumurile basarabene nu sunt decât cărări prin pământ desfundat.

Îmbrățișări, strângeri de mâini, primele declicuri ale aparatelor de fotografiat, spunem adio Bucureștiului. Când vom revedea acest oraș, îmbogățiți cu ce fel de experiențe, sfârșiți de ce fel de osteneli?

De la București la Giurgiu sunt vreo șaizeci de kilometri de drum românesc foarte bun, ceea ce echivalează unuia francez, mediocru. Ținutul este neted, cu câteva șiruri de dealuri scunde. Caut Dunărea în zare, nu o văd.

La Giurgiu, dejun foarte vesel; muzicanți de-ai locului își lasă dughenele de pantofari și de croitori, își pun o redingotă și mâncăm cu toții pe muzică, apoi valsăm în sala mare a cercului militar. Vom dansa la Teheran? Să mergem mai întâi spre Dunăre, care este la câțiva kilometri de oraș.

Iat-o, în sfârșit, rostogolind ape îngălbenite de ploile primăverii; în fața noastră, foarte departe, se află țărmul bulgăresc, la fel de pustiu precum cel românesc.

La debarcader ne găsim bagajele sosite cu trenul. Fiecare dintre noi se grăbește să vadă dacă are numărul complet de pachete, valize, cufere, șaluri etc.

Îi admir pe călătorii care, plecând spre țări îndepărtate și regiuni pustii, nu ne vorbesc niciodată de bagajele lor. Par a fi creaturi imateriale, corpuri celeste și spirite imaculate, insensibile la frig, la ploaie, la lipsa hranei. Noi nu suntem genul acesta de călători. Ne trebuie lenjerie, haine de schimb și ce „să băgăm pe sub nas” (4). Preocuparea de a duce cu sine tot de ce ai nevoie este grija cea mai firească a călătoriei, dacă se iau în considerare mijloacele de locomoție pentru care am optat. Zilnic trebuie să-ți desfaci și să-ți faci bagajele, să-ți despăturești și să-ți împăturești șalurile, în vreme ce ești zdrobit de oboseală. Îl conjur pe cititor să participe la suferințele noastre, dar, mai întâi, să ne cunoască bagajele.

 

Recensământul bagajelor

Suntem șapte călători, plus trei mecanici. Fiecare dintre noi avem dreptul la două valize, impropriu numite de mână. Adăugăm acestora, pe ascuns, un număr considerabil de pachețele, chipurile, fără importanță, și ne petrecem cea mai bună parte din timp numărând. Vânarea și reunirea acestor multiple pachete ar fi de ajuns să stoarcă de vlagă o activitate mai puțin devoratoare decât a noastră. Numai aparatele de fotografiat formează un batalion important: sunt trei Kodakuri pliabile cu obiective Goerz sau Zeiss, un mic obiectiv panoramic ce nu se lasă adunat și un altul peste măsură de mare. El, singur, umple portbagajul mașinii; marginile-i sunt ascuțite și, la fiecare hop, ne crestează tibiile. Când facem popas, servește de taburet sau de masă; este, de altfel, unicul serviciu pe care-l împlinește cam de multă vreme, deoarece refuză cu încăpățânare să fotografieze peisajele în fața cărora îl punem să funcționeze. Avem cu noi și două puști inutile, dar care își ocupă locul lor și pe al nostru, totodată; mai luați în calcul și blănurile, piei de capră, cauciucuri, mantouri, haine de praf, cuverturi și șaluri, neastâmpărul șepcilor pentru zăpadă și pentru soare, gențile, poșetele insidioase, care nu sunt valize, și obiectele de toaletă. Țineți seama de îngrămădirea acestor pachete ce trebuie să fie transportate alături de noi zece, în cele trei mașini! Priviți valizele deschise, șalurile desfăcute, dezordinea din camerele noastre de hotel! Imaginați-vă agitația fiecăruia dintre noi în a găsi ceea ce-i aparține! Calculați inevitabilele întârzieri!

În plus, sunt cufere care merg cu trenul, cu vaporul, cu poșta. Sunt cufere independente; în ce le privește, fac și ele o călătorie de agrement; foarte rar consimt să se întâlnească cu noi la opriri. Dăm de ele în locuri neașteptate și mereu cu aceeași plăcută surprindere.

În fine, toate aceste bagaje se află la Giurgiu, absolut toate, mai puțin o cutie de pălării, care, obiect foarte răutăcios, a preferat să se piardă de la primul popas.

Și ne îmbarcăm la bordul vasului austriac.

 

Pe Dunăre

Malurile fluviului sunt sălbatice; dinspre partea bulgară, accidentate; dinspre cea română, netede. La dreapta, turme de oi pe stânci; la stânga, pâlcuri imense de sălcii, trunchiuri enorme și hidoase pe care cresc crengi tinere, cu frunziș fin. Rațe își iau zborul; un bâtlan argintat se ridică, aripile-i strălucitoare lovesc aerul cenușiu. Cerul e acoperit, uniform; de culoarea noroiului, Dunărea își vede mereu de drum, atât de lată, încât ai brusc surpriza să descoperi că unul din malurile ei împădurite este al unei insule.

Pe punte nu ne vine să credem că am plecat. Se și formează grupuri; unii iau pușca și pândesc bâtlanul cenușiu care se va lăsa surprins. Ceilalți, adunați în jurul ceștilor de ceai (pe primul loc în călătorie!), ascultă câteva pagini frumoase din Gobineau (5), despre spiritul asiatic și taziehurile (6) persane.

Turtucaia, un oraș turcesc (7) în care ancorăm; minarete și moschei, mulțime zdrențăroasă cu turbane, pentru întâia oară și femei cu voal, cântecul muezinului, este deja puțin din Orient.

Noaptea vine și, cu ea, un fior de frig, după căldura de peste zi. Malurile îngheață în griul serii, dealurile adorm, o lună temătoare trece prin ruptura norilor și privește lumea pustie în care alunecăm fără zgomot, între malurile fluviului pe care nu se mai disting decât siluetele bondoace ale sălciilor, asemeni unor oameni foarte bătrâni care ne-ar spiona.

 

12 aprilie

Același peisaj de o măreție dezolantă, fluviul curge între două maluri românești; mlaștini, lacuri îi dublează și triplează lățimea. În apropierea griurilor argintate ale apelor, turme de oi pe pășuni aștern pete calde de culoare brună.

Petrecem o jumătate de oră la Brăila, mare port exportator de grâne, oraș de șaizeci de mii de locuitori, urât și modern.

 

Galați

O jumătate de oră mai târziu suntem la Galați, ultimul port românesc. Aici ne îmbarcăm pe un vapor rusesc care pleacă la Odesa. Ne regăsim mașinile pe chei. Trebuie să le urcăm la bord, ceea ce nu este ușor. O șalandă flanchează ambarcațiunea cu aburi care nu are o macara suficient de puternică pentru automobilele noastre; un ponton duce de la chei la șlep. Greutățile încep. Marele Mercedes este adus, deloc ușor, până la șalandă. Din șalandă sunt aruncate bârne care să atingă, printr-o pantă de patruzeci de grade, puntea vaporului. George Bibescu pornește motorul; roțile patinează. Treizeci de docheri și marinari ruși ridică mașina cea grea, care ajunge, în sfârșit, la nivelul punții; acolo, trebuie ținută puțin ca să nu facă o mișcare normală de basculare și să nu ajungă să smulgă bastingajul din partea opusă. Celelalte două mașini sunt cocoțate în aceeași manieră. Îmbarcarea a luat două ore, nu fără aportul sudălmilor rusești, românești, turcești și chiar franțuzești. Urechile noastre încep să se obișnuiască cu „niet”-ul și „da”-ul slav. Emanuel Bibescu deplânge ușurința cu care prinde limbile străine și imprudența pe care a comis-o învățând rusa, căci nu încetăm să-l sâcâim cu întrebări ce nu sunt de prisos.

Părăsim Galațiul cu mare întârziere, lucru de care căpitanul nu se sinchisește. Pe chei, un grup de femei din popor, cu fața învelită într-un fular alb, fac gesturi de adio unui biet recrut ce pleacă la război în îndepărtata și sângeroasa Manciurie (8). Femeile îndurerate rămân să vadă vaporul alunecând domol pe apele îngălbenite ale fluviului; plâng și-și ascund fața în palme.

O oră mai târziu, ajungem la Reni, vama rusească. Recomandările noastre sunt adresate însă autorităților din Ismail, unde debarcăm. Vameșii din Reni înțeleg greu. Ne trebuie două ore să-i convingem. Emanuel Bibescu continuă să ne fie interpret.

Mâncăm, totuși, pe punte; suntem arși de un soare vijelios. De ce nu plecăm? Ofițeri ajung pe dealul unde se găsesc clădirile vămii. Și aflăm că este așteptat guvernatorul general al Basarabiei (9). Pentru noi s-a deranjat oare? Nu avem decât foarte puține informații în avans despre funcționarii ruși. Guvernatorul sosește cu o escortă de ofițeri admirabili. Se îndreaptă spre parcul de automobile de pe punte, le examinează, discută îndelung cu căpitanul. Ne vedem deja refuzată trecerea, dificultăți frontaliere ce nu mai au capăt.

În sfârșit, pleacă și aflăm că acest bărbat amabil a ordonat să ne fie facilitată, prin toate mijloacele, călătoria în provincia pe care o guvernează…

Coborâre pe Dunăre, spre Ismail; primii cazaci se arată la stânga; unul, semeț, se plimbă pe un căluț de-a lungul fluviului.

La dreapta este Dobrogea românească, o câmpie întreruptă de munți mărunți, cu linii accidentate. La stânga, Basarabia, pajiști sterpe, unde pasc turme de oi, sălcii antice, maluri de nisip și de argilă, ierburi rare, totul într-un ton pârjolit ce trece dinspre gri argintat spre ecru, într-o gamă dragă lui Corot (10).

 

Ismail, ora 4

Cine a vorbit de rău vămile și poliția ruse? Arătați-mi-l! Vama și poliția ne onorează cu mare bucurie. Nici măcar una din cele douăzeci și opt de valize și din cele șase cufere nu ne sunt deschise, iar șeful poliției se străduiește să coboare singur armele pe care le introducem în țară, în pofida precauțiilor formale ale administrației.

O scrisoare personală a foarte puternicului Bulygin (11), ministrul de interne, ne face ușoară intrarea pe pământul Sfintei Rusii.

Mașinile sunt aduse fără dificultate pe chei, unde mai multe sute de persoane ne așteaptă. În ciuda serviciului de ordine, muncitori și ziariști sunt prezenți aici, mai să dea peste noi; priviri limpezi pe chipuri de țărani cu figuri arse de aer și de vânt ne fixează. Duhoarea pe care această mulțime o degajă aproape că ne asfixiază. Suntem nevoiți să o suportăm mai bine de o oră, cât expediem o parte din bagaje la Odesa, iar o alta o încărcăm în automobile!

Omul este creatura cea mai murdară. Chiar este ceea ce poate fi mai jegos în lume, căci pietrele drumurilor sunt spălate de ploaie. Dar când plouă, țăranul din Basarabia se trage la adăpost. Așa se face că ignoră utilitatea surorii noastre, apa.

Țoale, zdrențe și piei umane, ce miros!

Plecăm, în fine. Pentru întâia oară auzim torsul motoarelor. E seară deja. Mulțimea ce ne înconjoară se trage îndărăt înspăimântată, ridică mâinile spre cer, protestează contra miracolului, iar noi mergem mai departe.

Treversăm șanțuri ce sunt adevărate prăpăstii și iată-ne la drum. Ordinea de deplasare este următoarea: marele Mercedes de 40 de cai, pe post de cercetaș; apoi Mercedesul de 20 de cai, al lui Leonida, apoi Fiatul de 16 cai, care-i duce pe mecanici și bagajele. Suntem siguri în felul acesta că-i vedem pe mecanici venind în ajutorul nostru, dacă facem pană.

Ne aflăm pe drum rusesc. E aspru. Șoseaua, printre arbori piperniciți, e prost pietruită, cu denivelări neașteptate, pe alocuri.

Iată însă că, spre marea mea surpriză, la zece kilometri de Ismail, drumul se oprește brusc! Prietenii mei sunt mai puțin surprinși decât mine și, fără să stea pe gânduri, dau drumul mașinilor pe câmp, pe urmele trasate înaintea noastră. Aici terenul e cu mult mai puțin abrupt, dar nu putem înainta repede. Pe vreme ploioasă, pistele acestea înmuiate ar fi impracticabile.

Așa că mergem domol prin ținutul basarabean; pământul e negru; țărani lucrează la câmp; în depărtare, lungi care cu boi prind contur pe orizontul încă învăpăiat de câteva luciri ale apusului.

Și uite-ne căutând drumul de-a lungul urmelor, în lumina mișcătoare a farurilor care aruncă lungi dâre în peisajul golaș.

Descoperim, în fine, un pâlc de case răzlețite și sărăcăcioase; este orășelul Bolgrad, unde vom petrece întâia noapte pe tărâm rusesc.

 

Bolgrad

Toți câinii din Bolgrad latră la roțile mașinilor noastre. Ajungem la han, intrăm în curtea interioară, unde țăranii își lasă carele spre a-și vedea apoi de treburi. Suntem așteptați: „gorodovoii”, sau agenții de poliție, sunt plasați la intrare și închid poarta grea, ca să ne ferească de invadatori.

Curtea e goală; afară, o mulțime de țărani s-a adunat. Printr-un curios fenomen endosmotic, unul câte unul, țăranii se strecoară prin ușa ținută închisă de „gorodovoi”.

Bolgrad! Ne așteptam la ceea ce era mai rău. Eram gata să suportăm totul în acest orășel pierdut în câmpia basarabeană – murdăria, vermina, mâncarea proastă. Era „gaura” cea mai izolată din itinerarul nostru. O, încântâtoare surpriză! Într-o clădire din spatele curții descoperim patru cămăruțe văruite, curat pardosite și, lucru uimitor, așternuturi și paturi de fier. Camera „Touring-Clubului” în fundul Basarabiei. Pe perete, înduioșătoare litografii dintr-un tandru second Empire, „Tristețe-Bogăție”. Ni se servește o cină mai mult decât acceptabilă, stropită cu un delicios vin de Basarabia.

Starea morală a trupei noastre este excelentă. Ce bine am făcut că am plecat, că nu i-am ascultat pe profeții nenorocirii care ne preziceau de la început cele mai rele calamități!

 

13 aprilie

Ne sculăm la ora șapte pentru o zi întreagă în automobil. Avem de făcut două sute cincizeci de kilometri, ca să înnoptăm la Ackermann, oraș mare la gurile Nistrului (12), cum toată lumea cunoaște, iar eu tocmai am aflat abia acum. Emanuel Bibescu a studiat hărțile și a trasat prima etapă.

Experiența de ieri ne-a învățat că nu trebuie să visăm la viteză pe câmp și că în caz de ploaie nu se poate merge.

De la sculare, consultăm micul meu barometru de voiaj. Vai! A scăzut la 750 milimetri. Oameni înțelepți ar fi luat trenul de la Bolgrad la Odesa. Dar noi nu am părăsit Parisul și afacerile noastre ca să fim înțelepți; încă nu plouă, așa că vom traversa acest ținut cu automobilul!

Plecăm la ora nouă, în întârziere, căci încă nu știm de cât timp avem nevoie ca să ne facem și să arimăm cele douăzeci și opt de bagaje de mână la bordul automobilelor. Când vom afla, la fel vor rămâne toate și vom continua să fim în întârziere, pentru că așa ne-am obișnuit.

Urcăm un deal înalt de deasupra Bolgradului și curând Basarabia șerpuiește în fața noastră, pustie și fără copaci; liniile rotunjite ale colinelor sunt întrerupte ici și colo de către o movilă – mormânt în care căpeteniile sciților erau îngropați în picioare, înșeuați pe calul lor de luptă – sau de către un fost post de observație al falangelor lui Traian. Marea pace romană s-a întins până aici; două valuri de pământ, ce pornesc de la est la vest, marcheză și acum fosta frontieră a imperiului; dincolo se aflau barbarii sarmați.

Câmpurile cu un pământ negru, pajiștile aride se revarsă nesfârșite, fără copaci, sub un cer de un gri perlat, delicat. Mărețele peisaje pustii se întind la infinit. La o poștă distanță, vedem un cioban care se face nevăzut când ne apropiem; apoi, senzația unei văluiri a terenului, într-atât de vastă și de calmă, încât aduce cu hula oprită de o lume de o mie de ori mai mare ca a noastră.

Unde vor sfârși aceste valuri moi de pământ?

Uneori, talazul se sparge. Atunci, se ivește o râpă în fundul căreia descoperi un sat mizer. Apoi, din nou, liniștea și solitudinea șesului dezgolit.

Un șoim roz traversează pajiștile în fața noastră; la câteva sute de metri, un cârd de dropii se plimbă pe câmp. Un vultur e și el acolo, așezat pe o piatră; privește venind mașina cea grea și, cum dăm peste el, își ia cu greu zborul.

Avansăm anevoios, căci drumul e execrabil.

E de dorit să ne punem imediat de acord asupra înțelesului cuvântului „drum” în Basarabia. Un drum este o cărare pe câmp; niciodată un inginer nu s-ar încumeta pe așa ceva; urmărind configurația terenului, el are, aleatoriu, când trei sute de metri lățime, când trei; uneori te rătăcești pe el, alteori îl rătăcești; e brăzdat de făgașuri, găuri sau hârtoape; aici, îl traversează un taluz; dincolo, o gaură; e fără milă; când vede o râpă, se aruncă ca un nebun în adâncul ei; când e la fund, iese cum poate, cu salturi succesive peste gradene etajate; când e vorba să traverseze un râu sau să treacă un pod, invocați-l cu fervoare pe fabricantul care v-a construit mașina. Evitați, dacă mă credeți, fugiți de lucrările artizanale din Basarabia și feriți podurile. Când nu există drum, aveți o șansă de a vă salva; când un cap de pod a fost pietruit, este impracticabil. Găuri se scobesc printre pietrele în care îți vei lăsa o roată; două râpe  flancheză șoseaua noroioasă și fac mortal cel mai mic derapaj.

În plus, cum se poate bănui – e cazul să o spunem –, rătăcim drumul la tot pasul, și când dăm peste un ciurdar, suntem nevoiți să-l sechestrăm, ca să-l obligăm să ne răspundă la această întrebare simplă: „Tatar-Bounar?”, întrebare pusă în vreme ce arătam două piste, una ducând în stânga, iar cealaltă, în dreapta. Dar omul nu înțelege.

Așa se face că parcurgem puțin drum, cu douăzeci de kilometri la oră, dar scuturați ca și cum am merge cu o sută, pe un drum regal, pavat, din Île-de-France.

„Mais quelqu’un troubla la fête…” (13). Iată că, brusc, ploaia, o ploaie deasă, începe să cadă: nu a făcut decât să îmbibe solul moale pe care rulăm; un miros puternic ne pătrunde în nări; pare că respirăm însuși parfumul pământului.

Cei 40 de cai putere lucrează din plin; pneurile smulg bulgări enormi, umezi și negri, pe care-i trimit în aer. Uneori, derapăm îngrijorător; cu o mașină mai puțin stabilă, ne-am fi dat deja peste cap. Acum suntem prinși între două urme atât de adânci, încât carterul atinge solul.

George Bibescu trage mașina în dreapta; aceasta se înfundă până la osie; roțile patinează, se opresc într-o urmă de noroi. Marele Mercedes rămâne nemișcat sub ploaia șfichiuitoare.

E aproape amiaza, am făcut cincizeci de kilometri și suntem departe de prânzul de la Tatar-Bounar. Cum vom ieși din câmpul în care ne-am împotmolit?

Cele două mașini ale însoțitorilor noștri nu se zăresc. Ce li s-a întâmplat? Cum vor fi trecut prin ploaie, pe drumurile pe care le-am urmat, cumplite și pe vreme bună?

Se scurge o oră. Ploaia se oprește. Muncim să urnim mașina din urma pe care a făcut-o; o ridicăm cu ajutorul unui cric, apoi bătătorim noroiul sub roți și o luăm de la capăt. În fine, pornim motorul, ne proptim în spatele mașinii; încet, Mercedesul iese din făgaș și se odihnește în câmp deschis.

Tinerele au coborât. În râpă, eledau peste o tufă de violete culcate de ploaie. Florile astea delicate și prietenoase ne sunt și mai dragi în mijlocul pustietății în care ne-am pierdut.

Plecăm cu mașina – destul de tăcuți și mai îngrijorați decât vrem să acceptăm în legătură cu soarta lor – în căutarea tovarășilor noștri; trecem cel mai periculos dintre poduri, traversăm un sat care nu e decât un lac de noroi și urcăm din nou o coastă abruptă, când, în fine, zărim mașina lui Leonida, coborând val-vârtej dealul.

Cum oare, Doamne Dumnezeule! Nu are cauciucuri antiderapante și se duce din stânga-n dreapta, merge într-o rână, chiar în spate, se înclină, își revine, se oprește și o ia de la capăt pe o pantă abruptă, alunecoasă, surpată de puhoaie și denivelată. În sfârșit, ajunge în sat. Are patru arcuri rupte. Trebuie reparată.

Sosește apoi, cu cinci kilometri la oră, și mașina mecanicilor. Par a înțelege cu greu că dacă traversăm Basarabia e strict pentru plăcerea noastră.

 

Note:

  1. Denumirea – până în 1935 – a actualei Republici Islamice Iran.
  2. Al treilea oraș ca mărime al Iranului, capitală a Persiei între secolele XVI-XVIII.
  3. Înființat cu un an înainte, în 1904, de George Valentin Bibescu, care a avut și susținerea lui Leon Leonida, proprietarul unui showroom de automobile de lux, „Leonida & Co”, din București.
  4. În original: „La réparation de dessous le nez”. Expresie burlescă prin care Rabelais numește, în „Pantagruel” (cartea a III-a, capitolul XVII), hrana necesară traiului cotidian.
  5. Joseph Arthur de Gobineau (1816–1882), diplomat și scriitor francez, autor al lucrării „Descoperirea Persiei” (1855-1863).
  6. „Taziehul” desemnează o reprezentație teatrală iraniană ce comemorează martiriul imanului Hussayn.
  7. În 1905, Turtucaia nu mai aparținea Imperiului Otoman, ci Regatului Bulgariei. Va intra în componența Cadrilaterului românesc (1913-1940).
  8. Este vorba despre războiul ruso-japonez (1904-1905).
  9. Este vorba despre Aleksei Nicolaevici Haruzin, guvernator al Basarabiei între 1904 și 1908.
  10. Jean-Baptiste Camille Corot (1796-1875), pictor peisagist francez, precursor al impresionismului.
  11. Aleksandr Bulygin (1851-1919), ministrul de interne al țarului Nicolai al II-lea (1905).
  12. În text, fluviul apare în transcriere rusă – Dniester.
  13. „Dar cineva le strică cheful…”. Vers din fabula lui La Fontaine, „Le Rat de ville et le Rat des champs” („Șoarecele de oraș și Șoarecele de câmp”).