CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA

Condiţia stimulatoare a minoritarului

Monica Săvulescu Voudouri

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 15 (571), 13 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-15-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_571.compressed.pdf

 

Când băiatul acela de aproximativ 28 de ani, pe numele lui Alexandru Macedon, spunea că un străin bun e mai bun decât un grec bun, în mod sigur ştia ce spune. Și cine a trăit vreodată condiţia de minoritar îi va da de două ori dreptate. Băiatul nostru celebru era prin Afganistan, se îmbrăcase în şalvari, spre stupoarea armatelor lui, se aşezase cu picioarele încrucişate la masa regelui afgan şi-i ceruse fata de nevastă. Fiindcă, spunea el, pentru a putea trăi printre ei, trebuie întâi să ştim să trăim aşa cum trăiesc ei. Și-abia mai apoi să le arătăm şi care e traiul nostru.

Iar pentru a putea trăi printre oameni care sunt altfel decât tine, trebuie să faci un efort. Ceea ce însemna că grecul care nu făcea niciun efort să trăiască asemenea grecilor, fiindcă asta obţinuse prin naştere, era mai puţin solicitat decât străinul care trebuia să le înveţe traiul, deci să depună un mare efort. Și iată de ce, un străin bun era mai bun decât un grec bun în concepţia marelui Alexandru.

Condiţia de minoritar te obligă. Eşti pe teritoriul altei ţări şi, dacă e ceva de capul tău, trebuie să dovedeşti. (Asta a făcut Bologa din „Pădurea spânzuraţilor”, o carte în care prima parte, cea a adaptării, este la fel de importantă ca a doua, cea despre care se vorbeşte exhaustiv prin manualele şcolare). Nu dispui de aceleaşi mijloace din pornire, dar eşti solicitat să-ţi găseşti soluţiile de viaţă. Minoritarul nu are decât două alternative: ori pe şa, ori sub şa. Efortul de a se ridica pe şa este cartea lui de identitate. Țările, ca şi naţionalităţile, nu ni le alegem noi. Ele deci nu se înscriu printre meritele sau printre defectele noastre. Ideea că dacă aparţii cutărui popor (sau neamul tău este aşezat între cutare graniţe) eşti superior altor popoare (sau celor aşezaţi între alte graniţe) dovedeşte prostie. Fiindcă popoarele sunt de fapt amalgamate, rasele pure sunt doar în capul sceleraţilor, iar graniţele, istoria ne-o arată de când e lumea, sunt schimbătoare. Un viol face cât pierderea unui război. Dintr-odată, genetic, nu mai faci parte din comunitatea pe care-o aveau părinţii, dintr-odată, după pierderea sau câştigarea unei bătălii, teritoriile se reîmpart. Să te crezi superior fiindcă te-a făcut Niţă şi nu Biţă, să te crezi cu stea în frunte fiindcă istoria te-a aşezat pe-un mal al unui râu sau pe altul, iată semnele subţirimii de minte cu care omenirea este de secole (dacă nu chiar de milenii) manipulată.

Nu ne alegem deci ţara, părinţii, naţionalitatea. Ca să nu mai vorbim de paşapoarte, care în ultimele decenii au devenit atât de uşor de falsificat, încât nu mai probează nicio identitate. Chiar autentice fiind, un copil african, adoptat de o familie europeană mixtă, în care unul dintre părinţi este de o naţionalitate şi celălalt de alta şi familia trăieşte într-o a treia ţară, de emigraţie… ce va avea scris în paşaportul lui? Pentru uşurarea cazului, desigur, va avea scris că aparţine ţării de emigraţie a părinţilor lui adoptivi. Este acest lucru un indiciu asupra naţionalităţii lui reale? Niciun indiciu. Și totuşi…

Trăim în mari colectivităţi umane. Și sociologii spun că, dacă specia umană va fi salvată, acest lucru se va întâmpla numai datorită întăririi spiritului comunitar. Deci, condiţia de bază este să învăţăm să trăim printre cei printre care ne-am aşezat şi ne ducem traiul zilnic. Tragedia începe acolo unde, în colectivităţile în care trăim, dispare comunicarea. Oricât de străin ar fi fost Macedon de regele afgan, cerându-i fata de nevastă, se obliga să comunice cu el, chiar dacă această comunicare era la nivel epidermic (la propriu şi la figurat). Dar băiatul se obliga să facă un efort (spre stupoarea comandanţilor armatelor lui, care, mai Moş Teacă, credeau că dacă au câştigat un război li s-a şi luminat mintea).

Pe reţelele de socializare circulă un filmuleţ care vrea să aducă un omagiu tehnicii moderne. Și anume în arta muzicală. O fetişcană poartă pe ea, ca pe un harnaşament, instrumentele unei întregi orhestre. La brâu, pe braţe, într-un soi de botniţă, pe cap. Ea merge pe stradă şi cântă, acompaniată de toată această orhestră agăţată pe ea. Tehnic, este într-adevăr uimitor. Ceea ce se dovedește însă şi mai uimitor este că ea străbate străzile, trece prin pieţe, traversează bulevardele, intră printre trecători şi… nimeni, dar nimeni, nu-i aruncă nicio privire. Tot efortul ei de comunicare e nul. Ceea ce înseamnă că sensul efortului este eronat, că nu atârnându-ţi tehnica de coate te poţi integra social. Nu ştiu ce neam avea fetişoara, în ce ţară era, din ce ţară venea, pentru că se dovedea că pentru nimeni acest lucru nu avea nicio importanţă. Efortul ei era inutil. Şi tragic. Voia să-şi arate superioritatea prin inventarea acelui harnaşament, doar că superioritatea ei nu interesa pe nimeni, ea era prostească.

Și totuşi, fiecare om are o patrie, care, cel puţin psihologic, îi dă un sentiment de securitate. Cineva a adăugat la cuvântul patrie un atribut: patria culturală. Dacă naţionalitatea, graniţele, paşapoartele sunt discutabile pentru stabilirea identităţii,  patria culturală nu va fi niciodată. Unamuno spunea că aparţii acelui popor în limba căruia ţi-ai dat bacalaureatul. Acel popor, deci, în care te-ai format spiritual. Iată patria, aceea pentru care ai făcut un efort. Un efort care arată că un grec bun este mai puţin bun decât un străin bun. Pentru că, probabil, efortul lui va fi totdeauna mai mic, el nefiind minoritar, ci având totul din clipa naşterii.