CULTURA LITERARĂ

Ion Negoiţescu şi teoria literară

Marian Victor Buciu

 

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 15 (571), 13 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-15-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_571.compressed.pdf

 

Ion Negoiţescu înclină categoric, adânc, înspre absorbţia teoriei în creaţie. Teoria, în acest sens, ar trebui să fie „invizibilă”, străvezie, să nu se vadă, doar să se străvadă undeva, în profunzime. În „Poezia lui Eminescu”, exegetul notează că „teoria a trecut cu totul în opera pe care Eminescu a publicat-o” (ediţia a II-a, p. 106).

Teoria are rostul de a fundamenta şi ea este fundamentală, generală, cuprinzătoare, totală, dă seama de tot, dar primordial rămâne abstractă. Negoiţescu crede, sunt nevoit să precizez, că teoria devine abstractă la modul, s-ar spune, concret, întrucât ea activează senzitiv gândirea: „teoria trebuie să lucreze cu esenţe, să pipăie poezia în sine” („Însemnări critice”, p. 74).

Teoria nu este artă, nici nu poate să imite arta, oricare dintre arte, cu atât mai puţin muzica, o artă crucială. În „jurnalul” din 1948, adăugat în acest volum, citim că „valorile teoretice nu suportă o travestire muzicală” (p. 352). Şi tot acolo: „Nu pot asculta muzică de Wagner fără o nelinişte teoretică” (p. 356). Teoria este, aşadar, la Negoiţescu, trăită dramatic.

Teoria devine stridentă atunci când arta îşi exhibă o tehnică: se cere ca τέχνη, téchne, fiind capacitate, meşteşug, să se topească în artă. O proză de Iulia Soare, o amică a criticului, „are meritul de a nu pune probleme de ordin teoretic tehnic” („Engrame”, pp. 154-5).

După această perspectivă foarte restrictivă, care merge până la acoperirea teoriei în practica artistică, literară, surpriza (pentru necunoscători) este să descoperim un Negoiţescu extinzând domeniul teoretic la autori şi opere aproape de neconceput. Iau aici în discuţie câteva exemple din „Istoria literaturii române”, vol. I, 1800-1945 (Editura Minerva, 1991). Istoricul literar nu se dovedeşte numai stupefiant, dar şi pertinent.

În secolul al XIX-lea, gazetarul şi poetul Cezar Bolliac este un „remarcabil teoretician al lirismului”. Iar în secolul al XX-lea, primul teoretician relevant ajunge poetul Ştefan Petică, cel care posedă „o conştiinţă artistică foarte ascuţită şi o cultură universală”, fiind un spirit apt de sinteză, deşi fără originalitate de idei.

În interbelic, un spirit teoretic există la Lucian Blaga, pe care Negoiţescu îl ia foarte în serios în reflecţia asupra poeticului. Blaga îndreaptă vertiginos poezia spre esenţe şi mister, adică o traversează în felul său prin expresionism. Prin Blaga, Negoiţescu înţelege: „Dacă teoria poeziei trebuie să lucreze cu esenţe, să pipăie poezia în sine…”. Şi: „Întocmai gândirii dogmatice, gândirea poetică înseamnă o stranie sinteză, o inadecvare adecvată a termenilor, nu prin abolirea logicii, ci prin transcenderea ei…”.

(O paranteză se impune în acest loc. Teoria poeziei sună cunoscut, este o reluare din „Însemnări critice”: „teoria trebuie să lucreze cu esenţe, să pipăie poezia în sine” (p. 279), acum în aşezarea în istorie a poeziei lui L. Blaga. În aceeaşi pagină, gândirea poetică a lui Blaga nu diferă deloc de gândirea sa dogmatică: „o stranie sinteză, o inadecvare adecvată a termenilor, nu prin abolirea logicii, ci prin transcenderea ei…”. Pe spaţii infinit mai mici decât istoricul literar N. Manolescu, şi I. Negoiţescu se autocopiază. Efect de consecvenţă. Diferenţa între ei este semnificativă. Doar Manolescu a pretins că se va revizui, încă până la nivelul ultimei fraze.)

Fenomenalitate, abstracţie senzualistă, metalogică sunt coordonate majorele ale poeticului de acest fel, profund împărtăşit de critic.

Nicio aderenţă nu exprimă însă la poetica lui Ion Barbu, propusă de el în articole sau eseuri.

Dan Bota, un adânc tradiţionalist în conştiinţa sa, este un „Eseist elegant şi subtil”, ataşat îndeosebi de anistorism şi tracism, fără incidenţe memorabile cu poezia.

Iată şi cazurile mai stranii, sub raport implicit „teoretic”, ale unor autori (şi) de bună concepţie, dar uneori de precară execuţie estetică. În secolul al XIX-lea, Nicolae Bălcescu, paşoptistul, fericit situat aici, aşezat alături de Mihai Eminescu prin destin moral, scrie o proză calificată drept unică prin „focul ideii”. De-a dreptul literară i-ar fi şi corespondenţa.

Unionistul Mihail Kogălniceanu, „copil de geniu” în scrisori, face „creaţie estetică” unde nu era de aşteptat, în publicistică. Acolo ar exista „singurul stil din literatura română care, deşi datează, se citeşte şi azi”, iar „osatura gândirii se îmbracă de viaţa scrisului artistic”.

Al. Odobescu este eliminat ca nuvelist fără imaginaţie, dar apropiat prin „Câteva ore la Snagov”: paseist, „arheologul nu era un «modern» ca Maiorescu”. „Le Tresor de Petrossa” este de o imaginaţie pedantă, neştiinţifică. În stilul lui Odobescu răzbate „minuţia de orfevru a unui Benvenuto Cellini”.

 

(Fragment din volumul în pregătire „Ion Negoiţescu: singularitate şi (l)abilitate”)