CULTURA SPORTULUI

Rubrica IN CORPORE SANO

O nebunie!

Mădălina Firănescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 15 (571), 13 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-15-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_571.compressed.pdf

 

Deşi în liceu nu s-a prea împăcat cu „gimnastica” (educaţia fizică), oscilând între scutire completă şi medii în jur de 7, Emil Cioran a fost un iubitor de fotbal. Într-un interviu târziu, acordat lui Gabriel Liiceanu şi citat ulterior de Andrei Pleşu, cel descris de Agenţia France Presse drept un „aristocrat al dubiului şi un dandy al metafizicii” povestea cum, în copilărie, se împrietenise cu groparul din Răşinari, care îi dăruia când şi când câte un craniu. Dar nu vreo pornire morbidă îl făcea pe tânărul Cioran să primească tigvele, ci pur şi simplu dorinţa de a le folosi în loc de minge!

Dacă l-ar fi cunoscut pe Christoph Daum, filozoful Cioran n-ar mai fi avut nevoie, peste ani, de exemplele Nietzsche şi Hölderlin pentru a-şi formula silogismul amar referitor la „răbdarea fără margini a germanilor, până şi-n privinţa nebuniei”. I-ar fi fost de ajuns reacţia selecţionerului naţionalei de fotbal a României după cvasiratarea calificării la Campionatul Mondial din 2018 prin remiza nulă de la Cluj, cu Danemarca: un zâmbet larg, parcă întipărit de Gutenberg însuşi, şi un discurs-laitmotiv privind şansele teoretice de a ne duce totuşi la turneul final din Rusia. Nu poţi să nu te întrebi dacă e vorba de o încredere oarbă în noroc sau de o exaltare contrastantă cu raţiunea de tip nemţesc. Poate Christoph Daum ar fi dispus să rabde în sminteala lui nu ca Nietzsche 11 ani sau ca Hölderlin 40, ci încă un ciclu de preliminarii pentru a ne califica la un Mondial, deşi visul său mărturisit şi cu adevărat nebunesc ar fi să antreneze… „România campioană mondială”! Sigur, sună măgulitor, numai că prima noastră reprezentativă tocmai a coborât – sub comanda lui – încă 8 locuri în clasamentul FIFA, ajungând pe poziţia a 47-a în lume, după patru partide fără gol marcat. Asta în condiţiile în care selecţionerul Daum a propovăduit încă de la venire tactica ofensivă, insistând că toată echipa, inclusiv portarul, va sta concentrată pe atac.

De aici pleacă şi marea supărare a suflării fotbalistice române: că la selecţionerul nostru nu se potriveşte zicala „Ein Mann, ein Wort”, ci mai degrabă titlul lui Anton Pann – „Un nebun făgăduieşte şi-nţeleptul s-amăgeşte”. De aceea Cornel Dinu l-a comparat pe Christoph Daum cu baronul Münchhausen, deşi ca echivalent comic din spaţiul germanofon Till Eulenspiegel ar merge mai bine. Căci numai un Păcală de Flandra putea să promită că-şi va căra personal fotbaliştii în spate, unul câte unul, la vestiare, dacă batem Polonia la două goluri, sau că va face turul Carpaţilor pe bicicletă, pedalând vreo 1.500 km, dacă învingem Danemarca. Noroc că l-au scutit jucătorii de efort, ratând ambele victorii. Dar, să recunoaştem, ideile năstruşnice şi veselia permanentă trimit cu gândul la farsorul hoinar Till, zis pe româneşte Buhoglindă (Ulen, Uyl, Eule = bufniţă, Spiegel=oglindă).

„Buha” lui Till-Daum are şi un corespondent tehnic în „bufa” lui Gheorghe Hagi, unul din autorizaţii contestatari ai stilului de joc practicat la echipa naţională. Fostul selecţioner şi actualul conducător al Viitorului a ironizat în stilul propriu – cam neinteligibil pentru neiniţiaţi – felul în evoluează prima reprezentativă, deplângând cantonarea de 10 ani în modelul italian: „Lungă şi pe-a doua. Avem fundaş care o dă lungă şi dă-i bufa!” În traducere, asta înseamnă: dispariţia imaginaţiei şi a jocului de construcţie, tactica rezumându-se la trimiterea de mingi lungi direct din linia defensivă către atacant. Indiferent că selecţioneri au fost Piţurcă, Iordănescu sau Daum, acest stil sărăcăcios de exprimare fotbalistică a eliminat mijlocaşii de creaţie („decarii”) şi extremele capabile să mai şi centreze, efectele fiind vizibile în jocul anost şi rezultatele prăpădite.

Fotbalul, despre care George Orwell scria cu ostilitate că e un soi de război, minus împuşcăturile, înseamnă totuşi mai mult decât izbucniri agresive şi scheme tactice rigide. Ca dovadă că esenţa lui a înflăcărat nu doar indivizi rudimentari, cu porniri violente, ci şi literaţi cu o mare propensiune pentru estetica mişcării. Pentru scriitorul francez Didier Tronchet, autorul unui „Mic tratat de fotbalistică” (sic!), acest sport reprezintă deopotrivă o „alegorie umanistă”, o sursă de emoţie şi o formă de defulare, în vreme ce, în ochii lui André Maurois, o partidă frumoasă echivalează cu „inteligenţa în mişcare”, inteligenţa întruchipată. Există, aşadar, nu doar o ştiinţă, ci şi o poezie a lovirii mingii, de care fotbalul modern, excesiv de tacticizat şi urmărind doar scorul, pare să fi uitat. „Jucătorii de azi pot şuta doar cu şiretul. Eu şutam cu interiorul, cu şiretul, cu exteriorul ambelor picioare. Eram practic de 6 ori mai bun ca fotbaliştii de azi”, spunea legendarul olandez Johan Cruyff, părintele mingicărelii cunoscute sub numele de „tiki-taka”. Cât despre români, ce pretenţii să mai avem, dacă azi ajung la naţională, potrivit lui Miodrag Belodedici, „jucători cu probleme fotbalistice”, străini de controlul balonului, dar şi de jocul cu preluare, cu pase şi-n echipă? Aşa că, şi cu nebunia nemţească, şi fără ea, o să mai prindem un turneu final (Euro sau Mondial) numai dacă – aşa cum inspirat scria Fănuş Neagu – „Dumnezeu trăieşte cu o româncă” sau dacă ne „dă în clocot putina cu noroc”.