CULTURA ANTROPOLOGICĂ

Rubrica ARHIPELAGUL MUZEELOR

O privire britanică asupra utopiei bolşevice

Virgil Ştefan Niţulescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 15 (571), 13 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-15-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_571.compressed.pdf

 

Lovitura de stat bolşevică din 1917 a marcat istoria întregului secol trecut. Muzeele londoneze marchează centenarul acestui eveniment prin câteva interesante expoziţii. Una dintre ele, organizată la Biblioteca Britanică, urmează a fi deschisă abia la 28 aprilie, aşa încât nu am reuşit să o vizitez. Ea se va concentra asupra felului în care cetăţenii de rând ai Rusiei au văzut evenimentele dramaticei răsturnări istorice. O altă expoziţie, găzduită de Academia Regală de Arte, expune lucrări de Chagall, Brodsky, Kandinsky, Rodcenko şi Malevici, dar şi documente, filme (inclusiv, fragmente din producţiile lui Eisenstein) şi grafică realizate între 1917 şi 1932. Nu întâmplător a fost ales acest ultim an drept prag al selecţiei muzeografice, pentru că atunci Stalin a ordonat trecerea, în întreaga cultură, la realismul socialist.

Expoziţia, care strânge laolaltă lucrări din mai multe muzee britanice şi ruseşti, include şi una dintre cele patru variante ale celebrei lucrări „Pătratul negru” de Malevici, întemeietorul suprematismului.

Mult mai interesantă a fost pentru mine expoziţia organizată la Muzeul Designului, pentru că a fost pentru prima oară când am putut să calc pragul acestei prestigioase instituţii, în noul său amplasament. Deşi apărut, ca instituţie de sine stătătoare, abia în 1989, într-o clădire modernistă din deceniul al patrulea, de pe malul Tamisei, a devenit evident că sediul nu mai era potrivit pentru un aşezământ aflat în plină dezvoltare. Ocazia unei schimbări a apărut câţiva ani mai târziu. Edificiul în care a funcţionat Institutul Commonwealth, inaugurat în noiembrie 1962, fusese închis în 2000, ca urmare a scăderii vădite a interesului membrilor organizaţiei pentru acest institut şi, ulterior, scos la vânzare în 2004. Muzeul Designului, care funcţionează ca o organizaţie neguvernamentală de interes public, a achiziţionat clădirea (cu o suprafaţă utilă de trei ori mai mare decât cea precedentă) şi a început, în 2009, opera de remodelare a sa. În urma unui concurs public, în mai 2010, proiectul propus de John Pawson a fost declarat câştigător şi, după alţi doi ani, au început lucrările. Muzeul a fost redeschis pentru public anul trecut, la 24 noiembrie, şi găzduieşte o expoziţie permanentă, dar deţine şi două săli pentru expoziţii temporare, precum şi o impresionantă bibliotecă de specialitate.

Revenind la subiectul anunţat, expoziţia „Imaginează Moscova: arhitectură, propagandă, revoluţie” a fost curatoriată de o echipă condusă de Eszter Steinerhoffer şi se deschide cu un scurt istoric ce porneşte de la momentul urcării pe tron a lui Nicolae al II-lea, în 1894, până la moartea lui Stalin, în 1953 (ocazie, pentru mine, să constat că, în vreme ce momentul anexării statelor baltice, în 1940, este limpede marcat, despre Basarabia şi Nordul Bucovinei nu se pomeneşte nimic). Muzeografii se feresc să exprime poziţii tranşante, lăsând exponatele (aduse din colecţii publice şi private din Regatul Unit şi din Rusia) să vorbească. Aprecierile critice sunt incluse doar în catalogul generos, publicat cu această ocazie.

Primul segment al expoziţiei este dominat de ceea ce s-a dorit a fi „fundaţia comunistă a oţelului şi betonului pentru oamenii pământului”: modelul teoretic al „norului de fier” – o înlănţuire de opt zgârie-nori aşezaţi pe orizontală, care să constituie un cerc în jurul centrului Moscovei. Visul lui El Lisitzky (arhitect, designer şi artist, colaborator apropiat al lui Chagall şi, mai ales, al lui Malevici) nu a prins formă niciodată, iar artistul, care a avut o puternică influenţă asupra unor mişcări precum Bauhaus şi De Stijl, a rămas un creator apropiat regimului bolşevic, în pofida temerii lui că puterea sovietică va distruge moştenirea culturală evreiască din Rusia. Proiectul „norului de fier” a fost publicat în singurul număr al publicaţiei Asociaţiei Noilor Arhitecţi (ASNOVA), în 1926. Expoziţia exemplifică entuziasmul care a stăpânit tinerii creatori sovietici prin implicarea acestora în propaganda regimului: de la diversele compoziţii suprematiste, realizate în 1927 de Malevici, Ceaşnik şi Sutin, până la proiectul grandiosului Institut Lenin, conceput de Ivan Leonidov, pornind de la modelul filozofic al „Oraşului Soarelui” de Campanella. Ca şi opera dominicanului italian, proiectul lui Leonidov, prezentat ca lucrare de diplomă, sub conducerea unuia dintre fraţii Vesnin (Alexandr), a rămas un simplu demers utopic. La fel s-a întâmplat şi cu un proiect propus de el la maturitate, un sediu al ONU care ar fi trebuit construit, undeva, pe o insulă din Oceanul Indian. Aceeaşi soartă a avut şi grandiosul hotel Maţesta, opera lui Nicolai Sokolov, lucrare proiectată în 1928-1929, pentru o staţiune de la Marea Neagră, şi care nu a fost niciodată pusă în operă. De altfel, se poate spune că soarta acestor grandioase plăsmuiri, ca şi cea a Casei Comunale propusă de Nicolai Ladovski, a fost, întotdeauna, cam aceeaşi: ori nu au mai fost începute, ori au fost abandonate. Doar mausoleul lui Lenin a fost terminat. Operă a lui Alexei Sciuşev, mausoleul era, totuşi, la vremea sa, o operă modernistă, lucru dovedit de expunerea tuturor celorlalte proiecte participante la concurs, dominate de viziuni postortodoxe şi tradiţionaliste, de kitsch şi, adeseori, de un uriaş Lenin care stătea cu picioarele pe un glob pământesc.

Dar cea mai mare utopie a constituit-o, fără îndoială, Palatul Sovietelor, proiectat de Boris Iofan pe locul unei foste catedrale, demolate în 1931. Palatul, o dovadă de „propagandă în formă construită”, ar fi trebuit să fie cea mai înaltă şi cea mai mare clădire din lume. A fost început în 1937, abandonat în 1941, demolat şi transformat de Hruşciov în piscină. În 1994, aici a început reconstruirea Catedralei Hristos Mântuitorul, inaugurată de Putin în 2000. Sic transit gloria mundi!