DOSARELE REVISTEI CULTURA
Peisaj epistemic. „Conspiraţie” pentru o Economie umană
Dosar coordonat de Teodor Brateş
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 15 (571), 13 aprilie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-15-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_571.compressed.pdf
Titlul acestui dosar este inspirat de abordările sistematice, vreme de decenii, ale prof. univ. dr. Marin Dinu. Preocupat să descifreze deopotrivă în lumea ideilor şi în cea prozaică a lumii afacerilor (numele restrictiv dat economiei ca ştiinţă şi practică pentru a se ajunge la „esenţe”), a tratat şi tratează rosturile unei ştiinţe pe care o defineşte – din capul locului – „socio-umană”.
Propun cititorului o formulă tridimensională, complementară, de tratare a temei enunţate. Aşadar, avem de-a face cu demersul conceptual al profesorului Dinu (autor, între altele, al unei trilogii epistemice – „Economia de dicţionar”, „Economicitatea” şi „Economia bunului simţ”), cu prelungirea acestuia în zona fierbinte, aproape explozivă, a proceselor de integrare europeană şi de globalizare, aşa cum le „vede” mai tânărul său coleg şi colaborator prof. univ. dr. Cristian Socol şi veteranul în materie de economie agrară, cel care aparţine unei generaţii intermediare, prof. univ. dr. Gabriel Popescu.
- (RE)CONSTRUCŢIA. Cât de prietenoşi suntem cu ideile? Cât de mult ne interesează argumentele?
Într-o manieră dramatică (dacă nu chiar tragică), recenta criză globală – iată, s-au împlinit 10 ani de la declanşarea ei (la 2 aprilie 2007) – a pus sub semnul întrebării extrem de multe achiziţii ale ştiinţei economice, încât tema (re)construcţiei acesteia nu a mai putut fi evitată. Ceea ce propune fundamental profesorul Marin Dinu (fie şi numai ca temă de dezbatere) este conştientizarea faptului că „omenirea a îndrăznit să înţeleagă totul despre lume înainte de a se înţelege pe sine, mai ales monada ei întemeietoare, care este individul”.
1.1. Patru piloni; premise şi sinteze
Profesorul Marin Dinu identifică patru piloni ai (re)construcţiei ştiinţei economice, de fapt patru axiome ale „constituţiei” epistemice a domeniului de care ne ocupăm: economia este un fenomen uman; raţionalitatea economică subîntinde fericirea; diferenţialul avuţiei nu dislocă diferenţialul social; proiectul economic nu înlocuieşte proiectul social. Analiza fiecărei axiome, ca şi a corelaţiilor dintre ele, este vastă şi complexă, în tentativa de a se întrezări (măcar) căile de înlăturare a actualului blocaj în gândirea epistemologică focusată pe Economie.
Pe planul mai amplu al viziunii, profesorul Marin Dinu notează : „Cu rare excepţii, ceea ce considerăm a fi drept modul economic de gândire este marca substanţială a viziunii materialiste obsedată de termenul scurt, construită în axiomele cunoaşterii fenomenelor fizice. Apelul în explicaţii la mecanisme de autoreglare, la lege obiectivă, la stabilizatori automaţi, ca şi la stări ale devenirii cu cauze univoce, linearitate de tipul determinismului fizic, echilibrare cantitativă şi, peste toate, omul ca resursă consumabilă trădează prin limbaj inconsistenţa viziunii Economiei ca ştiinţă socio-umană”.
După un necesar excurs istoric, autorul remarcă: „stările reale ale economiei sunt expresia imediată a modului de înţelegere a funcţiei sociale a economiei, chiar a economiei ca parte funcţională a corpului societăţii, finalitatea ei însă, formulată evident în termeni de raţionalitate, în egală măsură de rezultat pozitiv şi efecte de bunăstare, rămâne principiul tutelar. Eşecurile însă marchează istoria. De ce?
Istoria ştiinţei economice conţine răspunsul, iar acesta întăreşte nevoia de a respecta un adevăr certificat la nivelul bunului-simţ: ca să poţi pretinde performanţe per capita trebuie să ştii ce se întâmplă în capetele noastre în legătură cu fenomenul economic.”
1.2. Materiale de construcţii; cererea şi oferta de soluţii
Prin fundamentele de ordin ştiinţific expuse până acum dispunem şi de un instrument indispensabil pentru cunoaşterea mai aplicată a activităţii economice interne în contextul proceselor de integrare şi globalizare. O sursă de neînlocuit a meditaţiilor pe această temă o constituie luările de poziţie oficiale şi informale prilejuite de împlinirea a 60 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma – actele fondatoare ale Uniunii Europene de astăzi. În această ordine de idei, prof. univ. dr. Cristian Socol remarcă, îndeosebi, faptul că manifestările aniversative au permis schimburi de păreri utile privind (re)startarea Uniunii Europene atât sub aspectul valorilor şi principiilor, cât şi al formulelor instituţionale menite să le susţină. El atrage atenţia „asupra marilor provocări şi riscuri cu care se confruntă Uniunea Europeană – creşterea economică lentă, criza datoriilor suverane şi vulnerabilităţile din sistemul bancar, situaţia gravă a şomajului, mai ales în rândul tinerilor, avansul populismului, Brexit-ul şi eterna, de acum, insolvenţă fiscal-bugetară a Greciei. Totodată, ameninţarea noului protecţionism reprezintă încă un punct de inflexiune la care liderii UE trebuie să găsească soluţii, dat fiind faptul că Uniunea Europeană are cel mai înalt grad de deschidere economică, mai mare cu 50% decât China şi de 2,5 ori mai mare decât cel al SUA. Instituirea unei taxe de 20% asupra tuturor importurilor anunţată de SUA şi posibila denunţare a tratatelor multilaterale existente sub umbrela instituţională a Organizaţiei Mondiale a Comerţului pune problema unei repoziţionări a Uniunii Europene în această lume globală.
Declaraţia solemnă a liderilor UE28 nu poate ascunde riduri adânci, cauzate de eterogenitatea punctelor de vedere asupra modului în care se reformează UE. Statele dezvoltate – aşa-numitul nucleu dur – doresc intensităţi şi viteze diferite ale integrării europene, o reformă completă a proceselor de adâncire, lărgire şi extindere. Statele din periferie/ţările din Grupul de la Vişegrad/România şi Bulgaria se opun strict creării de falii în procesul de adâncire a integrării europene, de teama acutizării efectului centru-periferie şi din cauza posibilității eliminării accesului la finanţare prin fonduri structurale şi de coeziune, ceea ce ar fi de natură să reducă viteza de convergenţă a acestora către standardele de bunăstare ale ţărilor din nucleul dur.
Din Declaraţia de la Roma, Cartea Albă cu cele cinci scenarii prezentate de Preşedintele Comisiei Europene Jean Claude Juncker, şi din declaraţiile principalilor lideri politici europeni înţelegem că se va merge înainte mai degrabă într-o Europă cu mai multe viteze (adică ţările din nucleul dur să aibă acelaşi traseu în anumite domenii şi trasee diferite alături şi de alte ţări europene în alte domenii ale integrării europene) decât într-una cu două viteze (adică ţările din nucleul dur să aibă acelaşi traseu în toate domeniile integrării europene). Nu sunt scenarii de natură să satisfacă interesele României.”
1.3. Structura de rezistenţă; varianta actualizată a mitului lui Anteu
Profesorii Nicolae Istudor, rector, şi Gabriel Popescu, şef de Departament la ASE, sunt coordonatorii unui demers ştiinţific centrat pe politicile publice din sfera agrară. Până în prezent, au avut loc trei dezbateri ample, cu participarea unor reprezentanţi ai Academiei Române, Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice şi ai altor structuri interesate de temele abordate: regimul proprietăţii funciare, comasarea terenurilor şi cooperaţia agricolă.
Prof. univ. dr. Gabriel Popescu a prezentat, în sinteză, tema „înstrăinării terenurilor agricole” din România, aspectele investigate vizând cauzele care au determinat şi au dat amploare acestui fenomen şi pachetul de soluţii necesar gestionării, în interes naţional, a întregului fond funciar al ţării.
Autorul comunicării a relevat consecinţele înstrăinării drepturilor de proprietate demonstrate de factorii de risc concretizaţi prin: „apariţia unor dezechilibre sociale, cu tendinţe clare de acutizare, rezultate din inegalităţile de şanse în raporturile din piaţa funciară, a investitorilor autohtoni în faţa celor străini; intensificarea scurgerilor de venit net, fără echivalent din spaţiul naţional, cu impact negativ asupra surselor de finanţare a creşterii economice din ramură şi a creşterii economice, în general; diminuarea şanselor de asigurare a securităţii alimentare, pe fondul manifestării unor factori perturbatori – naturali, sociali, economici, politici şi nu numai. […]
Întreaga construcţie legislativă şi instituţională, cu privire la mişcarea proprietăţii funciare din România, a fost configurată în acord direct cu principiile şi regulile UE. Punctul central în jurul căruia pivotează raporturile din piaţa funciară are ca suport unul dintre cele patru principii sau libertăţi de funcţionare a UE: libera circulaţie a capitalului.
În acest context general privind piaţa funciară, au fost identificate următoarele acţiuni posibile:
- a) legiferarea evaluării economice a terenurilor agricole şi forestiere;
- b) constituirea unui corp autorizat de experţi evaluatori, după modelul inginerilor de cadastru;
- c) clasificarea şi evaluarea datelor de la institutele cu atribuţii în domeniu, privitoare la bonitarea (calitativă) a terenurilor din România;
- d) obligativitatea întocmirii de către vânzătorul de teren a unui „dosar de înstrăinare” a proprietăţilor funciare mai mari de cinci hectare;
- e) cumpărătorul trebuie să facă dovada de „bun agricultor” – prin documente ce atestă gradul de educaţie, dar şi experienţa în domeniu. Solicitantul trebuie să prezinte un plan de investiţii prin care să se asigure creşterea capacităţii productive a solului;
- f) verificarea modului de îndeplinire a clauzelor din contractele de arendare/concesionare a terenurilor preluate de la ADS şi iniţierea acţiunilor prevăzute în actele legislative în vigoare;
- g) analiza, studiul şi preluarea modelelor de bune practici din statele membre ale UE cu privire la modul de funcţionare a pieţei funciare în scopul actualizării legislaţiei din domeniu”.
- (RE)CONSIDERARE. Model: Coloana infinitului
Pe bună dreptate, se spune că „nimic nu este mai practic decât o teorie bună”. Ceea ce oferim cititorului prin acest dosar nu reprezintă altceva decât o sursă de reflecţii, întrucât aproape toate abordările, de la cele conceptuale până la propunerile de soluţii lasă deschise orizonturile cunoaşterii şi, pe baza lor, ale acţiunii.
2.1. Diagnostic şi tratament; cheia de boltă – economicitatea
Profesorul Marin Dinu pledează în favoarea raţionalităţii economice, „născute în atmosfera metafizică a Filosofiei Naturale, cei şapte ani de acasă fiind sursa unor reflexe cognitive încă evidente. Criza economică este expresia fidelă a constituţiei hibride a gândirii economice ieşită din corpul puios al Filosofiei Naturale.
Criza este prima consecinţă a neînţelegerii dualităţii, mai precis a ordinii fireşti în care se structurează dualitatea economicităţii. Adică înainte de toate este consecinţa gândirii economice care generează cadrul acţiunii prin care se urmăreşte rezultatul cu orice preţ, apoi devine realitate prin acţiunea structurată de o astfel de gândire. Întâietatea gândirii economice, a economicităţii proiectate, de la mijloace până la ţinte, constituie o forţă transformatoare a lumii introdusă de perspectiva macroeconomică asupra avuţiei. Efectele imense asupra bunăstării pe care această perspectivă le-a avut, inclusiv prin legitimarea metodelor redistributive, dar mai ales prin destinarea unei părţi însemnate a acestei redistribuiri în favoarea proiectelor de dezvoltare socială, a fost transformată de revoluţia conservatoare în instrument de confiscare a mecanismelor reproducerii puterii.
Obiectivul a fost securizat de invenţia unei ideologii destructurante a ţesăturilor naturale ale socialului, ca şi a formulelor gestionării puterii de tip democratic, cunoscută drept corectitudinea politică, o inversare de semn a ideologiilor totalitare, dar cu finalitate identică. […]
Inversiunile în perspectiva naturală a economicităţii ţine, evident, de pragmatica specifică vieţii umane, cu regulatorul ei infailibil care este Bunul-Simţ. Gândirea economică, în măsura în care păstrează caracteristica de cadru de înţelegere a sensului acţiunii, nu trebuie să se uite la ideal, mai ales la ideal ca un scop irevocabil, ca şi la formele generale ale devenirii, ci la concreteţea firească pragmaticii vieţii, la ceea ce face aceasta ca lucrurile care contează pentru om să ia fiinţă şi să funcţioneze.
În contextul acestei inversiuni devine mai clar faptul că utilitatea în economie este adevărul accesului la bunăstare. De aceea structura acţiunii economice rămâne o provocare intermediată de voinţa de a face, în formule nelimitate de raţiune, iar pentru a se realiza acest deziderat trebuie să existe în substrat voinţa de a proiecta, unde cheia succesului este să se limiteze idealul pentru a lăsa liberă pragmatica vieţii”.
2.2. Metode şi stil; de la sloganuri la realităţi
Invitaţia la realism este oricând utilă, fie şi numai din simplul fapt, remarcat cândva de Stendhal, şi anume „ca să n-ai deziluzii nu trebuie să-ţi faci iluzii”. Concretizând astfel de constatări, profesorul Cristian Socol reţine, înainte de toate, afirmaţia potrivit căreia „principala trăsătură a Europei cu mai multe viteze va fi flexibilitatea. Metoda de integrare pe care se va miza ar fi aceea a cooperării consolidate (in built cooperation, opt-out şi enhanced cooperation). Această metodă a fost stabilită încă din Tratatul de la Amsterdam şi folosită deja în cel puţin patru situaţii – existenţa zonei Schengen, problema legată de divorţul transfrontalier, crearea patentului european şi introducerea taxei pe tranzacţiile financiare.
Metoda poate fi aplicată pentru toate politicile europene (cu excepţia celor în care UE are competenţă exclusivă) şi va fi preferată pe termen scurt şi mediu modificării Tratatelor (alegere ce ar putea conduce totuşi la surprize neplăcute în cazul validării ei în state în care euroscepticismul a crescut exponenţial). Procedura de cooperare consolidată permite adâncirea integrării pentru statele care pot şi vor să meargă cu o viteză mai mare, dar permite şi celorlalte state să se alăture la o iniţiativă sau alta în funcţie de interesele definite şi de nivelul de integrare la care se află în acel moment. Un alt avantaj major este acela al posibilităţii activării clauzelor pasarelă conform cărora se poate trece de la votul în unanimitate la cel cu majoritate calificată, sau de la o procedură de reglementare specială la una ordinară. Pe de altă parte, funcţionarea concretă a acestei proceduri va crea discuţii/fracturi la nivelul ţărilor UE.
România va trebui să negocieze plasarea pe un cerc/nivel de integrare cel puţin egal cu cel asociat ţărilor din Grupul de la Vişegrad, predictibilitate şi nediscriminare privind criteriile de aderare la nivelul de integrare superior şi accesul facil la nivelul cel mai adânc de integrare – aferent nucleului dur al UE – precum şi la mecanismele de imunizare împotriva şocurilor economice şi sociale potenţial apărute la nivelul UE”.
2.3. Prejudecăţi şi lecţiile dure de pe „teren”; nevoia care – până la urmă – te învaţă
În deschiderea celei de-a doua serii de dezbateri pe teme de politică agrară, rectorul ASE, prof. univ. dr. Nicolae Istudor, sublinia necesitatea de a combate prejudecăţile, mai ales în materie de comasare a terenurilor, în vederea realizării de exploataţii agricole optime. Astfel, constata că „agricultorii încă tratează asocierea ca pe o formă organizatorică de tip comunist şi, nu de puţine ori, ei sunt rezervaţi faţă de orice astfel de iniţiativă. Cu toate acestea, există şi exemple de succes privind asocierea producătorilor agricoli, în special, în domeniul procesării şi al marketingului. În asemenea cazuri, structurile asociative îşi demonstrează superioritatea productivă şi pot răspunde eficient cererii consumatorilor finali”.
Relevarea a ceea ce numim „puterea exemplului” (oricât de uzată ar fi formula) reprezintă, neîndoios, o modalitate practică prin care viziunile teoretice fertile (pentru că tot vorbim despre terenurile agricole) se transformă în realităţi. Este şi ideea centrală a comunicării prezentate de prof. univ. dr. Gabriel Popescu, astfel încât sinteza oferită de autor revistei „Cultura” vine cu multe clarificări tranşante.
„Este un fapt de necontestat că fragmentarea şi răsfirarea parcelelor, atât în trecut, cu referire specială la perioada ante şi interbelică, dar şi în prezent, sunt expresia elocventă a gradului de înapoiere ce caracterizează relaţiile agrare din ţara noastră. În plan epistemic, pentru decidenţii de politică agrară sunt importante următoarele caracteristici ştiinţifice ale comasării: ▪ caracterul obiectiv, determinat de creşterea continuă a gradului de parcelare, consecinţă a modului juridic de fragmentare a proprietăţii între moştenitorii de drept; ▪ caracterul democratic, exprimat de necesitatea acordului de voinţă al proprietarilor funciari; ▪ caracterul repetitiv, atestat de necesitatea promovării legislative a comasării la anumite intervale de timp; ▪ caracterul de echivalenţă valorică sau de fertilitate (bonitare) al parcelelor; ▪ caracterul de concurenţă liberă între proprietăţi în cadrul unei burse locale a schimburilor de parcele; ▪ performanţa tehnologică, în scopul realizării unui asolament raţional; ▪ obligativitatea publicităţii şi cadastrului funciar pentru toate mişcările din regimul juridic al proprietăţii funciare; ▪ caracterul european, rezultat din cuprinderea comasării în sfera lucrărilor de îmbunătăţiri funciare […]”.
În concluzie, în sfera soluţiilor, autorul prezintă modalităţile în care în economiile de piaţă liberă, de tip democratic, comasarea se poate derula fie prin efectuarea de lucrări de interes public, fie prin decizii adoptate de tip facultativ cu acordul de voinţă al proprietarilor (locuitorilor), prin intermediul bursei de terenuri.
- (RE)CALIBRAREA DISCURSULUI ANALITIC. Grabă şi răbdare
Ecleziastul vorbea despre existenţa intervalelor de timp destinate vieţuirii. Astfel, preciza – între altele – că „o vreme este să dărâmi şi o vreme să zideşti”, după cum „o vreme este să păstrezi şi o vreme să arunci”. Cam aşa stau lucrurile şi cu peisajul epistemic al Economiei. Prin urmare, putem să considerăm că „o vreme este să (re)calibrezi şi o alta să nu schimbi discursul analitic în materie de economie”. Ne referim la caracteristicile, la exigenţele postmoderne sub impactul primului val care – paradoxal – a inclus prelungirea crizei tocmai prin inovaţii de genul corectitudinii politice a globalismului libertarian, val care are tendinţa de a se retrage făcând loc opţiunilor pentru transformări care (re)ponderează opţiunile – potrivit profesorului Marin Dinu – „după legea naturală a diversităţii viziunii, acţiunii şi realizării”. De aici, pledoaria sa concluzivă:
3.1. Reconstrucţia Economiei Bunului Simţ
Iată fragmentul aferent chiar ideii de (re)calibrare a discursului analitic:
„Esenţial pentru proiectul reconstrucţiei Economiei pentru a pune arhitectura sa conceptuală în acord cu specificul obiectului ei este, fără îndoială, nu doar haina nouă cu care să se înfăţişeze sensibilităţilor de secol XXI, ci şi extirparea chirurgicală a mutaţiilor datorate acţiunii viruşilor modei intelectuale şi lepădarea accesoriilor strălucitoare achiziţionate de la vedetele cunoaşterii ştiinţifice. În opinia mea, operaţia ar putea fi radicală, dar nu revoluţionară, în sensul că trebuie adaptată viziunea care încheagă cogniţia economică după specificul clasei de ştiinţe din care face parte, corectând deraierea metodologică şi reformulând principiile definitorii pentru rosturile Economiei. Mai degrabă ar fi vorba de o primenire de primăvară, de schimbare la faţă ca urmare a trecerii la un regim alimentar naturist.
Într-adevăr, Economia trebuie să iasă din vârsta admiraţiei pentru modelele care nu i se potrivesc: 1) să îşi repare greşelile primei vârste epistemice, mai ales când s-a lăsat sedusă şi a încercat să imite luxurianţa ideatică şi metodologică a fizicii, dar şi 2) să renunţe la abuzurile făcute pentru a servi alianţa cu interesele puterii politice. A se urmări două obiective pare să fie o complicaţie de nedepăşit, dar nu este aşa pentru că Economia are, între timp, companioane ştiinţe socio-umane extrem de dezinvolte în croirea destinului propriu de la care poate să înveţe, pe care poate chiar să le imite fără să rişte pierderea identităţii de obiect şi metodă, ba dimpotrivă. […]
Cheia este la nivelul gândirii economice care, fixată pe funcţia reglatoare a Bunului-Simţ, limitează aventurile unor astfel de ideologii politice. Istoria ultimului secol arată clar că toate proiectele ideologice care s-au folosit de economie în atingerea ţintelor lor de control al puterii prin controlul avuţiei au eşuat în cele din urmă. Economia speculaţiei este ultima mare înfundătură a gândirii economice construită pe supremaţia absolută a mecanismelor obiective de reglare ale pieţei raţionale, dovada imposibil de tăgăduit fiind iraţionala distribuire a valorii adăugate, polarizarea critică a avuţiei regăsită în expresia 1% versus 99% cu privire la dispoziţia faţă de resurse, care impactează crizial structura societăţii.
Întoarcerea Economiei la temeiul natural al economicităţii, rezonant funcţiei sociale distorsionate de ideologiile puterii în amurgul primei modernităţi, este singura soluţie a depăşirii colapsului sistemului societal ca ofertant al egalităţii de şanse pentru bunăstare”.
3.2. Spaţiu pentru iniţiative româneşti în concertul comunitar
Când se discută tot mai apăsat, la obiect, despre viitorul Uniunii Europene, nu ne poate fi indiferentă poziţia oficială a României. Dacă aderarea la UE a fost un Proiect Naţional predominant pozitiv, benefic, un alt deziderat legitim – tot la nivel de Proiect Naţional – este de a contribui la adoptarea de soluţii care, cel puţin, să nu vină în contradicţie cu propriile noastre interese, ca stat, ca naţiune.
Cu titlu ilustrativ, prezentăm opinia profesorului Cristian Socol:
„Putem lua un exemplu simplu pentru a clarifica ce poate şi ce nu poate face România într-o Europă cu două sau mai multe viteze. Să presupunem că 9 ţări din Zona Euro, dar în alte cazuri de state membre ale UE (este limita minimă pentru a declanşa procedura de cooperare consolidată) au iniţiativa creării Uniunii Bancare pentru a înainta în procesul de completare a Uniunii Economice şi Monetare. Cele 9 state membre iniţiatoare ale procedurii de cooperare consolidată adresează cererea lor Comisiei Europene, care înaintează apoi o propunere către Consiliu. După ce a obţinut aprobarea Parlamentului, Consiliul poate autoriza constituirea cooperării consolidate. Pe parcurs, un alt stat membru care ar dori să se alăture unei cooperări consolidate trebuie să adreseze o cerere către Comisie şi Consiliu. În primul rând, Comisia decide dacă autorizează sau nu statul membru să se alăture cooperării consolidate. În cazul refuzului repetat din partea Comisiei, statul membru poate sesiza Consiliul pentru ca acesta să se pronunţe cu privire la cererea sa. (detalii la http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=URISERV:ai0018&from=RO).
În 2017, România îndeplineşte criteriile formale de aderare la Zona Euro chiar mai bine decât multe ţări din Zona Euro – ne referim la criteriile de convergenţă nominală – criteriul inflaţiei, al ratei dobânzii la obligaţiuni, al deficitului bugetar mai mic de 3% din PIB, datoriei publice mai mici de 60% din PIB, precum şi criteriul stabilităţii cursului de schimb. Un orizont scurt de timp pentru aderarea la Zona Euro este totuşi nefezabil din cauza lipsei de convergenţă reală – PIB la paritatea puterii de cumpărare de doar 57% din media UE, standarde educaţionale şi de sănătate reduse, precaritatea infrastructurii şi lipsa unei arhitecturi instituţionale funcţionale, mature. Acţiuni urgente pentru România sunt angajarea unui Plan unitar pentru aderarea la Zona Euro şi spaţiul Schengen consensualizat la nivel societal şi politic. Altfel, incertitudinea legată de modelul ţintă – în transformare aşa cum am arătat mai sus – se va suprapune incertitudinii politice, economice şi sociale şi va însemna plasarea aproape certă a României în periferie. Se va rata astfel o nouă oportunitate pentru modernizarea României”.
3.3. Viziune asupra viitorului agriculturii româneşti. Stocul de cunoştinţe şi străpungeri temerare
A treia temă dezbătută la ASE – în contextul preocupărilor teoretice şi practice legate de „soarta” agriculturii româneşti – a vizat perspectivele cooperaţiei agricole în România. S-a încheiat astfel bucla epistemică şi, totodată, acţională într-un domeniu vital de interes public, de interes – s-o spunem fără reticenţe – naţional. Îţi trebuie curaj, nu glumă, să ataci frontal un domeniu atât de sensibil. Şi-a asumat rolul de posibilă victimă a atacurilor de tip taliban, prof. univ. dr. Gabriel Popescu. Care a fost esenţa pledoariei sale privind asocierea şi cooperarea? Să-i dau cuvântul:
„Principiile cooperatiste trebuie aplicate în totalitatea şi unitatea lor pentru a da personalitate şi stabilitate sistemului, dar şi comparabilitate cu sistemele existente în alte ţări.
Cadrul legislativ actual vizează, mai ales, aspecte dezvoltate pe orizontală – cu focalizare pe management – şi mai puţin pe relaţiile de pe verticală cu puterea publică. Sistemul cooperatist este cel faţă de care politicile economice, şi prin ele doctrinele, legislaţia instituţiilor şi deciziile publice cu greu îşi pot menţine poziţia neutră, echidistantă. Obiectul de activitate al cooperativei trebuie să se regăsească în sfera de cuprindere a pieţei agroalimentare, financiare, transferului de cunoaştere.
Omogenitatea grupului reprezentat de membrii cooperatori este o condiţie ce garantează buna funcţionare a acestor entităţi. Ca atare, o cooperativă – care se doreşte a fi funcţională – nu va fi constituită din amestecul fermierilor şi/sau a altor structuri juridice mari cu mici şi acestea vor fi formate fie din actori mari fie din cei mici.
Cooperativa nu trebuie legată de pământ, mai ales când se adresează persoanelor cu proprietăţi mici şi foarte mici, deoarece există pericolul de a se repeta greşeala perioadei socialiste sau de a cădea în păcatul comuniştilor. Activitatea acestor structuri trebuie să se regăsească, cu prioritate, în sfera de acoperire a pieţelor, în special a celor agroalimentare, precum şi în zona colectării, procesării, depozitării etc.
Cooperativa nu trebuie subordonată politicului, trebuie ţinută cât mai departe de interesele partidelor politice pe care aceasta le atrage ca un magnet. În mod natural, sistemul cooperatist are o rezistenţă mai mică faţă de comanda publică.
Ca atare, prioritizarea activităţilor dintr-o cooperativă trebuie făcută numai în funcţie de interesele proprii de natură economică, socială, culturală ale membrilor şi nu de cele politice”.