CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica LUMEA SUB LUPĂ

Pompierul salvator

Gina Stoiciu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 15 (571), 13 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-15-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_571.compressed.pdf

 

În epoca individualismului de masă, viaţa socială este trăită ca un destin personal. Nu ni se spune, ca îndreptar de morală contemporană, că deşteptul se preocupă de grijile lui, iar prostul moare de grija altuia. Suntem departe de morala bunului samaritean, preocupat de grija celuilalt. Dar dacă ne gândim la postura pompierului, solidaritatea colectivă devine vitală.

Individul contemporan, prins în cursa sa pentru reuşită socială, uită de ceilalţi. Și în cursa pentru reuşită personală, există câţiva câştigători, o mare parte de mulţumiţi cu soarta lor şi mulţi obosiţi, depăşiţi şi marginalizaţi. Nu spunea filozoful francez Alain Ehrenberg că societatea individualismului de masă şi-a început cariera sub emblema antreprenorului şi a continuat-o sub ameninţarea stărilor depresive care s-au generalizat? Câştigătorul, Campionul este cel care a luat-o înainte altora. Dar cei mulţi se vor regăsi în postura de insecuritate, de individ nesigur şi deprimat. Deprimarea, mai spune Ehrenberg, este o patologie a timpului, pentru că deprimatul este fără viitor. Este o patologie a motivaţiei, pentru că deprimatul nu mai are energia şi motivaţia acţiunii. Deprimarea este şi o patologie a comunicării, pentru că deprimatul are probleme de comunicare cu sine şi cu ceilalţi.

Să revenim aşadar la pompierul salvator, acest erou uitat, acest erou puţin mediatizat. Proiectul lui este solidaritatea. Motivaţia lui este salvarea celor aflaţi în situaţii disperate. Comunicarea lui referă la nevoile celor în dificultate. Pompierul nu are ca ţintă succesul personal. Reuşita lui nu se măsoară nici în bani şi nici în celebritate. Morala lui ţine de etica solidarităţii. În prima linie, în faţa flăcărilor şi a unor situaţii de sinistru, el dă dovadă de altruism, de eficienţă şi de discreţie. Meseria sa este eroică. Meseria sa este periculoasă. De ce nu am plasa pompierul în tabloul personajelor emblematice ale epocii? Să fie el excepţia, emblema unui destin colectiv care ne leagă, în ciuda individualismului ambiant?

Să ne imaginăm un tablou de familie cu personajele epocii contemporane.

La polul câştigător îl vom plasa pe Milionar, pe Campionul sportiv şi pe Starul-vedetă. Nu ne întrebăm dacă ei îşi merită milioanele, dar discrepanţa halucinantă şi neruşinată a bogăţiei, în raport cu folosul şi rolul lor strict social, ne uimeşte.

La polul eşuaţilor îi plasăm pe şomeri, săraci, alcoolici, drogaţi, cerşetori şi asistaţi psihologic.

La mijloc se află clasa medie, aceasta categorie socială care asigură stabilitatea unei societăţi. Clasa medie include funcţionarul public din serviciile de sănătate, educaţie şi administraţie, precum şi corporatistul din marile companii multinaţionale. Funcţionarul public are un statut de invidiat. El are o cariera pe termen lung, o remuneraţie evolutivă, avantaje sociale, prime şi pensie asigurată. Insecuritatea lui vine din politica de austeritate a Statului, care amputează adesea funcţia publică. Corporatistul este cel care lucrează în instituţii private. El poate face carieră şi bani, dar îi lipseşte securitatea locului de muncă. Corporatistul trăieşte cu teama a de a fi înlocuit cu o persoană mai tânără, mai rentabilă, mai performantă.

Și unde să îl plasăm pe pompier, acest erou al solidarităţii într-o epocă individualistă?

El este niciunde şi peste tot. El este un Salvator providenţial, este mâna protectoare a Statului. Pompierul este eroul fără statuie. El intervine în situaţii disperate. Dincolo de stingerea unui incendiu, pompierul este un infirmier al sufletelor. El salvează, el ascultă, el calmează, el consolează. În fiecare zi, pompierul trăieşte urgenţa vitală a altora, angoasele şi dificultăţile celor care fac faţă unor situaţii disperate. Pompierii sunt chemaţi în tot felul de situaţii dificile. Poate fi şi în cazul unor bătrâni singuri, abandonaţi mizeriei lor materiale şi psihologice, şi care, într-un moment de disperare, formează numărul de urgenţă, când sunt pe punctul să facă pasul ireparabil. Ca un ultim recurs.

Pompierul nu se bate cu alţii, el se bate cu flăcările, cu suferinţele şi cu disperarea oamenilor. Reuşita lui se măsoară în salvarea bunurilor altora şi a vieţii celor aflaţi în pericol.

În cartea sa „Întoarcerea flăcărilor”, sociologul francez Romain Pudal, care are şi o bogată experienţă de pompier voluntar, povesteşte cotidianul pompierilor, aceşti eroi obosiţi. Ei trebuie să se antreneze fizic şi psihic şi trebuie să fie gata să răspundă în orice clipă la apeluri de urgenţe. Etica urgenţei se poate rezuma astfel: Nu te întreb nici despre filozofia ta, nici despre religia ta, nici despre culoarea ta politică, nu are importanţă nici vârstă, nici dacă eşti sărac sau bogat. Te întreb doar care este problema ta şi cum pot eu să te ajut.

Pudal ne povesteşte de cazul unei bătrâne care a sunat la pompieri, speriată de inundaţia produsă de vechea ei maşină de spălat rufe. Când bătrâna doamnă a întrebat dacă trebuie să plătească, un coleg cu multă experienţă a intervenit: „Ei nu, nu e nevoie. Nu, nu ne datoraţi nimic. V-am cere poate un pahar de apă”. Pompierul cu lungă experienţă de intervenţie va explica apoi colegului său voluntar: „Ai văzut în ce mizerie trăieşte? Nu avea nici un ban. Era singură. Cum să-i faci să plătească pe asemenea oameni? Nu, în niciun caz, nu e filozofia mea. Sunt în meseria asta ca să dau o mână de ajutor, nu ca să completez facturi. Sunt în meseria asta ca să consolez, nu să sancţionez pe cei care sunt în mizerie şi suferinţă”.

Când pleacă la o intervenţie, pompierul nu ştie niciodată în ce situaţie se va găsi. Chiar şi viaţa lui este în pericol. Și apoi, cum să evaluezi eficienţa şi randamentul gestului de a transporta pe spate o victimă asfixiată de fum? Sau gestul de a pune comprese pe pielea unei persoane arse, transportată în urgenţă la spital? Nu ne-ar trece niciodată prin cap să dăm bacşiş unui pompier, a cărui prezenţa este totuşi vitală.

Empatia, umanismul şi altruismul îl plasează pe pompier în destinul colectiv al societăţii. Acest erou uitat al individualismului de masă este un personaj salvator al solidarităţii.