CULTURA ISTORIEI

Rubrica ELOGIU LATINITĂŢII

Românii „se fălesc că sunt romani”

Ioan-Aurel Pop

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 15 (571), 13 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-15-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_571.compressed.pdf

 

Ioan de Sultanieh (în Asia Mică), călugăr dominican, arhiepiscop, călător prin Țările Române și prin cele locuite și de români, alcătuiește în 1404 „Libellus de Notitia Orbis”, în care scrie despre români: „Ei au o limbă proprie și aproape latină și, după cum se povestește, se trag din romani, căci, atunci când un împărat roman a obținut acele țări – adică Macedonia – unele grupuri dintre romani, văzând că țara e mănoasă și căpătându-și soții acolo, au rămas pe loc. De aceea, sunt numiți vulgari, de la limba vulgară romană. De aceea, ei se fălesc că sunt romani și lucrul acesta se vădește în limba lor, căci ei vorbesc ca romanii”.

Arhiepiscopul din Asia Mică face în acest text mici confuzii, dar relatarea este, în esență, corectă. Confuziile se leagă de asemănarea dintre adjectivele „bulgar” și „vulgar”. Românii cunoscuți direct de către prelat erau cei de la sud de Dunăre, din Balcani, care trăiau printre bulgari și vorbeau o latină vulgară (populară) sau vulgarizată (incorectă gramatical, dacă ne raportăm la latina clasică). Este vorba despre urmașii acelor români care, pe la 1200, formau Imperiul româno-bulgar, condus de Ioniță cel Frumos (al treilea dintre Asănești), cel care se mândrea cu originea romană (a sa și a poporului său) și care a fost tentat să subordoneze biserica sa Romei. După cum se vede, acest autor clasifică limba română drept „aproape romană” sau „aproape latină”. Dincolo de asemănarea românei cu latina – subliniată direct de autor –, la fel de importantă este sublinierea conștiinței romanității românilor: românii „se făleau” că erau romani, ceea ce înseamnă că știau acest lucru din moși-strămoși, din tradiție. Ioan de Sultanieh vorbește aici despre românii de la sud de Dunăre, dar ceea ce spune el este valabil și pentru românii nord-dunăreni. Aria de formare a poporului român a cuprins – după cum se știe – vaste regiuni situate deopotrivă la sud și la nord de fluviu. Pe toată această arie se întâlnesc elementele etnice fundamentale ale etnogenezei, adică traco-geto-dacii, ca element preroman (numit și autohton), romanii, ca element cuceritor (dominator) și slavii, ca element migrator (adiacent).

Un autor elen, Dimitrie Chalcocondil (1424-1511), atenian, profesor de greacă la Universitatea din Padova, își exprima opiniile despre români în fața studenților (știa cum stau lucrurile de la fața locului, deoarece fusese în Țara Românească drept sol sau ambasador). Unul dintre acești studenți, Andrea Brenta, a notat cele spuse de profesor în vechiul Patavinum (numele antic al Padovei): „Căci, între altele, ce este mai minunat decât ceea ce de copil am auzit de la profesorul meu Dimitrie din Atena, care a fost trimis ca sol în Sciția Sauromată, că este demult un oraș acolo preanobil și preaputernic, în care până acum se aud vorbele noastre, pentru că nimic nu este mai plăcut decât să-i auzi pe aceia vorbind după vechiul obicei roman?”. Andrea Brenta exprima această admirație față de graiul latin al locuitorilor Țării Românești (numită, în manieră umanistă arhaizantă grecească, „Sciția Sauromată”), prin 1480, la Roma, unde făcea elogiul limbii latine, prin prisma mândriei pe care o simțea ca Romanus. Cu alte cuvinte, grecul Dimitrie Chalcocondil știa că românii vorbesc precum romanii, fapt pe care l-a relatat studenților săi de la Universitatea din Padova, dintre care unul, cam pe vremea când Ștefan cel Mare era în plină glorie, a dus vestea la Roma.

Laonic Chalcocondil (cca. 1423-cca. 1490), frate sau văr cu Dimitrie, a scris o istorie consacrată creșterii puterii turcești și decăderii Bizanțului ; are o vagă amintire a unei deplasări etnice de la nord la sud de Dunăre (poate se referă la mutarea administrației romane și a unora dintre locuitori din Dacia traiană în cea aureliană). Unitatea românilor rezidă, după Laonic Chalcocondil, în unitatea lor de limbă: „Dacii (românii de la nord de fluviu) însă au un grai asemănător cu al italienilor, dar stricat și întru atâta de deosebit, încât italienii cu greu înțeleg ceva, când vorbele nu sunt exprimate deslușit, încât să prindă înțelesul a ceea ce ar putea să spună”. Toate aceste constatări seamănă cu ceea ce spun umaniștii italieni. Laonic Chalcocondil este primul cronicar bizantin care, după veacuri de gândire medievală, revine la identificarea limbii cu neamul, așa cum se întâmpla în teoria antică elină. Cu alte cuvinte, „limbile” din Biblie și din textele greco-romane clasice revin la identificarea lor cu neamurile, cu popoarele, ceea ce este încă o dovadă că cea mai izbitoare mărturie a identității etnice este limba.

Felix Petančić (circa 1445-1517), raguzan (de la numele Republicii Ragusa, azi Dubrovnic, în Croația), caligraf, diplomat în slujba regelui Ungariei Vladislav al II-lea Jagiello (1490-1516), a scris în 1502 un memoriu intitulat „Despre drumurile pe care trebuie să pornească expediția contra turcilor” (publicat de Andrei Veress), în care spune, între altele: „Aceasta – Țara Românească cea mare – este provincia numită Dacia de către antici, colonie a romanilor, din care cauză băștinașii și în vremea noastră se folosesc pretutindeni de graiul latin” („Haec – Valachia maior – est provincia Dacia dicta apud veteres, Romanorum colonia, unde eius aborigines hac etiam nostra tempestate, passim latino utuntur colloquio”). Și aici – precum se vede –, ca în multe alte locuri, latinitatea românilor este justificată prin limbă, așa cum limba romanică este un rezultat al stăpânirii romane asupra Daciei. Uneori, pentru atragerea românilor, a principilor români la cruciadă, emisarii veniți dinspre Apus erau instruiți de cunoscători să-i ademenească pe aceștia prin invocarea străbunilor lor romani, a descendenței lor de la Traian, ceea ce arată iarăși prezența conștiinței romanității în rândul alor noștri.

Popoarele vecine nu se mai mirau demult că românii sunt romanici și vorbitori de latină. Se vede acest lucru din numele de valah (cu multe variante) dat de ele românilor. Iar valah, în sens istoric, înseamnă vorbitor de latină sau de limbă asemănătoare latinei. De aceea, până în perioada umanismului (secolul al XVI-lea), a erudiției colective și apoi a mișcărilor de emancipare națională, ei nu mai simt nevoia să-i definească pe români. Pentru ei era de la sine înțeles că românii erau romanici.