CULTURA VIZUALĂ

Un chip al pământului Dobrogei

Mihaela Proca

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 15 (571), 13 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-15-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_571.compressed.pdf

 

Văzută în ansamblul ei, creaţia lui Ion Nicodim striveşte prin impactul asupra privitorului, are o greutate emoţională, o forţă a formei plastice şi o subţirime intelectuală care îl copleşeşte pe receptorul actului estetic, scoţându-l din starea de contemplare. Decenii de căutări şi de decantări, confruntarea cu alte culturi (mai întâi, cu cea europeană) au dus la revenirea la matcă a lui Nicodim, la obârşiile dobrogene, ori de câte ori se căuta pe sine înlăuntrul său.

Artistul complex, care a lucrat în toate genurile plastice, şi-a trăit viaţa incandescent, urmându-şi ţelul şi destinul, dincolo de orice oprelişti ori baraje politico-administrative ale României, încarcerate la vremea tinereţii şi maturităţii sale.

Dintre seriile tematice la care a revenit Nicodim de-a lungul întregii sale vieţi, cea de „Lacuri liniştite” este printre cele mai reprezentative, întrucât arată intelectualizarea formei plastice şi trecerea de la figurativ la abstractizare, petrecută în etape succesive de simplificare. Se simplifică atât arhitectura compoziţională, cât şi liniile ascunse de demarcare a suprafeţelor colorate; totodată, se reduce cromatizarea la gama primarelor, traducând mişcarea apei în ritmuri potolite, stinse. Este vorba despre un peisaj real, dar şi despre unul interior, al emoţiei autorului. Freamătul se limpezeşte, se cristalizează, până când ajunge la linii curbe închise, alăturate orizontalei, precum şi la culori transparente, diluate, pe măsură ce subiectul auctorial se maturizează şi are parte de echilibrul propriu vârstei şi experienţei dobândite.

Un alt ciclu de lucrări – tot de pictură de şevalet – „Ferestre orientale”, pare a fi apărut brusc, în paralel cu seria „Paletelor”, gata sintetizat, în jurul vârstei de 50 de ani ai pictorului. Nicodim nu a păstrat sau nu a arătat etapele premergătoare ale formei centrale, conturată ca o fereastră înaltă, arcuită în stil maur. Acest tip de arc de boltă, o reluare a arcadelor orientale islamice, a mai traversat arhitectura românească, atât în veacul medieval al luminilor, cât şi în perioada revenirii la un stil autohton, neoromânesc, de la începutul secolului trecut. Suprafaţa interioară a ferestrei are motive decorative, din fleuroane sau păsări ori spiralate – spirala ca simbol al trecerii timpului, al devenirii –, printre care se strecoară, uneori, câte o figură feminină, amintind de miniatura persană a grădinilor; sau, centrul pânzei este acoperit cu o pată de culoarea soarelui, transparentă şi diluată. Economia de mijloace plastice cere câte un accent, câte o pată albastră, verde, rece, sau un detaliu discret, care mută centrul greutăţii şi direcţia compoziţiei spre diagonale imaginare, pline de sensuri. Chiar şi silueta înaltă a bisericii Dragomirna poate fi inclusă în arcuirea înaltă, pe linia unei filosofii a specificului românesc în spiritualitate şi artă.

Ca şi la seria lacurilor, la cea a ferestrelor şi paletelor este suficientă o bandă orizontală neagră, trasată aproape de marginea superioară a cadrului, pentru ca întreg ansamblul să devină oprimant, o scufundare în abis. Uneori, în adâncimea apei plonjează un corp, în „Cădere”, ori apar două mâini întinse în jos, sau două cercuri negre: senzaţia de deprimare şi apăsare sub greutatea apei este deja sugerată, ca şi ideea suicidară.

Seria „Inimilor” este o constantă de-a lungul creaţiei sale. Inima sacră este un simbol baroc al Patimilor, dar şi unul al compasiunii, în perioada tardiv-medievală, pe lângă alte înţelesuri, atât religioase, cât şi profane („Amor vincit omnia”). Inimile configurate au variante multiple, toate dramatice.

Nicodim recurge la materiale diferite şi tehnici mixte, alături de uleiul pe pânză, folosind şi hârtie, pământ, smoală, lemn, cuie, paie încleiate, piroane şi săgeţi metalice, ori bulgări de chirpici. Oriunde apare pe simeze, în marile galerii ori în muzee din întreaga lume, câte o Inimă străpunsă, recunoaştem sigla lui Nicodim. La fel, lucrările luminoase, în tehnici tradiţionale, se disting între tablourile etalate ca fiind reprezentative pentru finalul de mileniu european. Surprinde, de aceea, apariţia izolată, mai ales în grafică, a inimii ca detaliu, un simbol al iubirii profane, strecurat printre grădini închise, ori sugerat prin conturul câte unui grupaj de flori ori secţiune de lac adânc.

Puţinele portrete sunt adevărate definiţii caracterologice şi psihologice, decupate pe un fundal sugestiv, care este uneori neutru şi contrastant faţă de carnaţie, iar alteori – abia  schiţat ca o scenografie, prin câteva repere ori figuraţie transparentizată, aeriană. Autoportretele sunt mărturii ale lucidităţii şi introspecţiei, adesea crude şi biciuitoare la adresa sinelui.

În lucrările tridimensionale, din materiale eterogene, se disting stelele funerare înalte, tronconice, încununate, precum la musulmani, de câte un simbol, mai ales inimi şi pene. Inima devine, de data aceasta, un semn al imortalităţii, vizibil când perechile statuare, masculin şi feminin, sunt îngemănate. Simboluri şi mituri (şerpi, inorogi, mere, rodii, pene, altare, grădini) din toate culturile sunt absorbite prin osmoză şi redate lumii în configurarea nicodimiană, care se constituie, la rândul ei, într-o adevărată mitologie cosmică şi spirituală, cuprinzând Geneza şi Apocalipsa, pe Adam şi Eva, Maica Domnului cu Pruncul, Răstignirea etc.

Parafrazând poetul, putem spune: toate acestea trebuiau să poarte un nume: Nicodim.