CULTURA LITERARĂ

Ucenic la clasici

Doris Mironescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 16 (572), 27 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-16-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura16_572_web.pdf

 

Cătălin Pavel, Trecerea, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016

Ceea ce izbește la lectura romanului lui Cătălin Pavel „Trecerea” este asemănarea cu linia stilistică a prozei șaizeciste într-un peisaj literar complet neinteresat de astfel de revival-uri. Lucrul este cu atât mai uimitor, cu cât autorul nu e un filolog preocupat de istoria literaturii, ci arheolog, totodată autor a mai multe cărți de proză și poezie, toate publicate în acest deceniu. Romanul apărut anul trecut îmi amintește de proza de început a lui Dumitru Radu Popescu prin particularitățile observației psihologice, de o originalitate abruptă, căutată dar convingătoare. Datorită acestui tip de notație, personajele devin exemplare ale unei umanități bizare, compusă din ființe unice, idiosincratice, iar romanul – o colecție de figuri derutante, care evită reducerea la tip. Iată câteva exemple: „Îi dădu un pumn în spate care îl încovoie pe Tuj, şi parcă îi schimbă şi atitudinea pentru că deodată în loc de frica dinainte, Tuj se destinse şi se uită parcă la Artiom cu un fel de recunoştinţă”; „[starețul] Gherman oficia ca-n transă și oamenii se aruncară cu fruntea la pământ, apoi se dovedi că de fapt nu era transă, doar o lipsă de concentrare”; „o pisică se strecură pe sub gard, cu o față perfect serioasă, deși te așteptai măcar să zâmbească jenat, și se apropie de ei, apoi începu să se uite în altă parte”. Astfel descrise, lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par; oamenii nu sunt ipocriți, ci mai degrabă confuzi și impredictibili; structura realității este subtilă și impenetrabilă. Observația psihologică este paradoxală, personajele sunt întotdeauna neobișnuite, refuzând dogma unei „personalități” unitare: o profesoară este simultan sofisticată și incultă, un călugăr e turnător la Securitate, dar atins de sfințenie etc.

În proza lui D.R. Popescu și a congenerilor săi șaizeciști, opțiunea pentru realismul paradoxal și nonșalant avea o miză politică. Cărțile lor pline de „suciți”, de naivi și originali ținteau să lărgească definiția acceptată de cenzură a umanului. De asemenea, foarte important, personajele naive posedau o conştiinţă morală vacantă, erau în orice caz niște inocenți nealiniați politic și nevinovați pentru nealinierea lor. Exasperarea metafizică, pe care o împrumutau din existențialismul francez, era condimentată în cazul lor cu un început de acuzație timidă la adresa „greșelilor” regimului comunist.

Desigur, Cătălin Pavel nu mai luptă cu comunismul în 2016, așa că stilul realismului paradoxal și totodată nonșalant capătă alte semnificații. Este vorba acum de lumea postrevoluționară și de încercările eroului de a-și găsi locul în ea. Artiom, protagonistul, este și el un inocent, doar că sensul abuliei lui comportamentale nu mai este acela politic din scrierile șaizeciștilor. Poate fi vorba, în schimb, de o ezitare intelectualistă, de un exces de precauție hamletiană în fața angajamentului deplin în vâltoarea existenței. Viața lui, așa cum e descrisă în roman, pare să jaloneze întreaga perioadă postcomunistă, lucru totuși incert, deoarece aluziile la România contemporană sunt mai degrabă pasagere, iar eroul este mai mereu un marginal. Episoadele sunt foarte cețos prezentate, ca secvențe ale unei existențe ea însăși haotice. Ele sunt și nu sunt reale, sensul romanului urmând să fie decis de modul în care va fi reglată, în cele din urmă, concordanța temporală.

Artiom e întâi călugăr la mănăstirea Respetea începând cu 1987. Profilul său e de „frate”, ucenic, om încă nepregătit pentru activitatea pe care ajunge, totuși, să o facă timp de 11 ani. El este un inocent cu mici momente de iluminare, având încă gânduri impure. Mănăstirea este un spaţiu spiritual, loc de meditaţie, de cufundare mistică în sine şi de contemplare a abisurilor morale ale existenței din afara ei. Călugării citesc și citează vrafuri de cărți sfinte ale tuturor religiilor, „Învățăturile lui Neagoe Basarab”, dar și „Zoharul”, „Talmudul”, koanuri budiste, „Coranul” şi alte colecţii de haddithuri musulmane, între care, în special, „Sahih al-Bukhari”. Artiom îşi completează în mănăstire educaţia spirituală până la punctul unde poate să profeţească o vindecare miraculoasă, în finalul părții întâi, fără totuşi să ştim dacă profeţia sa a funcţionat cu adevărat. Este astfel indicată ascensiunea spirituală a eroului, fără a-i urmări concretizarea.

A doua parte îl prezintă pe Artiom ca muncitor la Fabrica de Bere Azuga, în 2008-2009, înainte ca aceasta să se închidă. Cât timp e acolo, frecventează o prostituată, se împrietenește cu un coleg în vârstă care fusese concediat și reuşeşte să-l „învie” pe un coleg, Tuj, atunci când acesta se prăbuşeşte în urma unui atac epileptic, rugându-se deasupra lui, ceea ce îi atrage respectul șefului său, dar şi ura acestuia (reacțiile psihologice paradoxale sunt o specialitate a lui Cătălin Pavel). Dacă prima parte reprezintă o aventură spirituală în pustietatea călugăriei, cea de-a doua este o aventură în lumea reală, cu responsabilităţi sociale la slujbă, cu aventuri sexuale, cu vegherea unui bătrân care îşi recapitulează turpitudinile existenţei şi moare, dând astfel ocazia de învăţătură eroului.

În fine, în ultima sa ipostază, aceea a „vieții care se viețuiește”, Artiom ajunge funcționar la un birou de turism și își trăiește nostalgiile și dubiile conjugale alături de soția sa Ina, fosta iubită din studenţie. Dramele mărunte ale cuplului formează substanța acestui capitol, certurile și nemulțumirile domestice oarecare, mergând până la forma kitsch a adulterului. Artiom nu vrea să aibă copii pentru că asociază naşterea lor cu moartea, utilizând pentru asta o înţelepciune din „Zohar” sau de altundeva. Soția sa se refugiază în conversații la serviciu cu o prietenă, fără să știe că în tot acest timp Artiom se consolează de dificultățile mariajului în brațele aceleiași.

În ultimele pagini, Cătălin Pavel întoarce romanul spre spiritualism și mistificare. Episodul călugăresc și cel de la fabrica de bere n-ar fi fost cu adevărat trăite de Artiom, ci doar imaginate de acesta. Explicația este și mai complicată: eroul își mistifică propria biografie pentru a-și dedubla și chiar tripla identitatea, ascunzându-se astfel de spectrul propriei morți. Inventându-și amintiri de la mănăstire sau de la fabrică, el își creează sosii metafizice, cu ajutorul cărora speră să îndepărteze moartea de cei dragi, abătând-o pe căi greșite. Nu mi se pare deloc inspirat acest viraj dinspre producția de personaje puternice și interesante spre fetișizarea dogmatică a imaginației, spre cultul impenitent al fanteziei. Un romancier cu pedigri literar așa de bun n-ar trebui să aspire să devină o simplă Șeherezadă.