CULTURA CĂLĂTORIEI

Croaziere pe Marea Caraibilor

Roxana Pavnotescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 16 (572), 27 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-16-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura16_572_web.pdf

 

Croazierele prin mările calde sunt altfel decât cele prin fiordurile lumilor înghețate. Lumina sudului e lipsită de acea densitate vâscoasă sau stranie transparență a cețurilor nordice. Linia orizontului se curbează la suprafața mărilor şi e colorată la apus de o pană măiastră de curcubeu. Un chenar multicolor desparte suprafața liniştită a apelor de norii graşi şi opulenți ai văzduhului. La coada monstrului marin ce se deplasează lent către noi destinații, apele apăsător de calme se încrețesc în văluri diamantine. Plutesc într-un Babel pe paisprezece nivele în mijlocul unei nesfârşite aşezări de ape. Nici un alt vapor sau pasăre prevestitoare a țărmului nu se arată la orizont, se aude doar suflarea caldă şi silențioasă a mării.

Alături de alți patru mii de pasageri, te simți un supraviețuitor al unei lumi dispărute, într-un fel de oraş-fantomă, întemeiat cu rigoarea şi priceperea lui Noe, cu speranța zilei de mâine sau extazul zilei de apoi. Poate acesta e şi motivul pentru care „supraviețuitorii” sunt atât de veseli şi fericiți, gălăgioşi şi famelici, devorând cu furie mâncărurile abundente puse non-stop la dispoziție. O cetate pantagruelică în care enoriaşii mănâncă şi beau fără discernământ. Nicio fizionomie sau niciun specimen uman nu a rămas nereprezentat pe această corabie. Măcar unul din fiecare, pentru că Noe nu mai e preocupat de perpetuarea speciilor. Chiar dacă pe timpul celor şapte zile de croazieră – pentru ca „facerea” să se desfăşoare în intervalul prevăzut – ajungi să-i recunoşti pe cei mai mulți, fiecare clipă îți aduce o nouă surpriză. Mersul legănat al viețuitoarelor de pe punte nu e pe deplin justificat de tangajul aproape inexistent al monstrului. Pare mai degrabă un ritual coborât din dimensiunea mitologică a ambarcațiunii, ca şi cum dintr-odată, dilatat expresionist, păşeşti pe suprafața sferică a mării. Iată, o zi întreagă pe mare, fără niciun popas de uscat. Doar albastrul verde intens al apelor şi cel de lumină al cerului. Soarele, rotunjit de propria sa cenuşă, aleargă gâfâind în urma vasului, până cade în mare. Muzică, dans, ritmuri alerte, ritmuri digestive ce abia țin pas cu varietatea şi opulența culinară. Ritmurile interioare de salsa mențin o dispoziție veselă şi nepăsătoare, revelând o lume aproape onirică, rătăcită în ventrele unui monstru care o macerează încet şi sigur.

Arta croazierelor devine o preocupare a unor pături din ce în ce mai diversificate ale populației. Dacă pe vremuri constituia un lux al pensionarilor cu bani, în zilele noastre, cele paisprezece niveluri ale monștrilor marini oferă posibilități şi pentru nelucrătorul de rând, căruia nu i-a mai rămas decât plăcerea ingurgitatului şi a privitului în gol. În pregătirea Marii Călătorii, ei exersează pribegeala în spații cât mai exotice, în căutarea unui model paradisiac. Călătoria către capătul lumii, în această apocalipsă a desfătării pe gigantica ambarcațiune, ar putea deveni o alternativă mai puțin dureroasă a trecerii – un ultim şi extatic festin ca „În ziua în care vin peştii”. Cultura croazierelor a evoluat în timp, stârnind până la urmă și curiozitatea turiştilor adevărați, încercați cu vicisitudinile călătoriei. Monştrii marini pun la dispoziție, pe lângă cornul abundenței, un program bine stabilit, servind drept mijloc nocturn de deplasare şi în acelaşi timp ca hotel itinerant. Între două insule îndepărtate sau puncte de interes pe care le consumă avid în timpul zilei, între răsărit şi apus, vajnicul călător îşi trage noaptea sufletul în ventrele leviatanului, timp în care monstrul circulă sau mai și doarme când eșuează în vreun port. Diminețile, la trezire, bea țiței – hrana organică a țărmurilor.

Poți înconjura Babelul în alergare sau la pas, până obosești, de oricâte ori îți doreşti, doar pe două dintre punțile celor paisprezece niveluri. Cum ești înconjurat de ape din toate părțile, e ca și cum ai face înconjurul pământului. Lumea e mică, claustrofobică şi mişcătoare. Nu-ți rămâne decât să mănânci şi să bei în delir, să dormi şi să te mişti în tandem cu ea. Nici nu-ți doreşti să vezi vreun țărm, vreo casă neplutitoare, un stâlp, un reper terestru, un podeț care să te lege cu lumea pe care ai părăsit-o când te-ai transbordat. Pe lângă casa scărilor în melc, urcă lifturile, borcane cu pereții transparenți, prin care poți privi oraşul iluminat artificial în toată plenitudinea lui. Te uiți prin sticlă la fețe surâzânde, ghiftuite sau dezabuzate, vorbind toate limbile pământului. Se râde cu gura până la urechi, strident, gratuit şi molipsitor. Din toate colțurile se răspunde cu zâmbete sau replici pe măsura gratuității râsului. O stare de efervescență forțată, dezlănțuită, apocaliptică se poate declanşa din nimic în orice moment. Cirezi de fătuce, flăcăi și familii numeroase îşi aşteaptă rândul în cozi organizate, să fie trași în poze. Fotografii profesionişti te aşează cu solicitudine în dispozitiv, mereu cu un picior mai în față, cu mâna partenerului pe după gât sau talie (în funcție de diferența de înălțime). Bărbia e potrivită întotdeauna de mâna artistului mai sus sau mai jos. Dacă n-ai şapcă sau pălărie ți se înfige una cu vigoare pe cap; dacă ai copil, va fi poziționat în mijlocul pozei, exact cu un pas în fața aparținătorilor, şi va purta o „pălărie de mariner”. Din când în când mai trece şi Domnul Căpitan (la ora desemnată), ca să se fotografieze cu pasagerii. Fotografiile sunt expuse la centrul de arte şi pot fi cumpărate la un preț nu tocmai prietenos. Un afiş mare şi amenințător îi apostrofează pe cei ce încearcă să „pozeze poza” cu propriul telefon, scos pe furiş din buzunar. Uriaşe panouri mişcătoare se învârt în toate direcțiile și te descoperi fără să vrei în poze uriașe cât un tablou, instantanee luate pe punte sau la intrarea prin gurile numeroase şi hulpave ale monstrului. Recunoști, în giganticele clasoare verticale cu fotografii, personaje care ți-au atras atenția în promenadele pe punte, în posturi şi ținute vestimentare hilare: rochii cu sclipici, decoltate, conduri cu tocuri cui de câteva zeci de centimetri. Fauna mărilor îți pare mai fabuloasă ca acvariile centrelor oceanografice. Curtezane trupeşe şi dezinvolte, trecute de a doua tinerețe, cu fardul greu şi strălucitor, se răsfață în paiete de gâtul vreunui june de circumstanță. În aceeaşi costumație carnavalescă, năvălesc în sălile de masă, unde devorează în devălmăşie mai multe generații de cine: cina simandicoasă cu rezervare la unul din restaurantele cu morgă ale vaporului, cina bufet – un fel de autoservire –, cina de pe punte, în aer liber, unde se servesc grătare, înghețată şi tot felul de delicii marine. Personalul vasului aleargă ca furnicile să strângă paharele şi farfuriile aruncate prin toate cotloanele. Printre ei, tineri plini de speranță, se bucură şi ei în felul lor, cu un rictus ironic pe buze, şi fac adesea conversație clienților dispuşi să le vorbească.

Studenți chinezi, indieni, filipinezi, ucraineni, români, moldoveni îşi fac ucenicia pe un salariu umil, incitați de spiritul aventurii. Aşa-zişii camerişti, de obicei filipinezi, construiesc în fiecare zi câte-un animal de prosop, o artă nouă, apărută în cultura croazierelor. Un origami de bumbac pare a fi mult mai dificil de realizat din textura rebelă a țesăturii. O imagerie variată de animale te aşteaptă în fiecare seară în patul proaspăt aranjat, netezit cu grijă şi pricepere: un curcan, un câine, un animal marin, un porc… Cel mai drăguț animăluț de prosop mi s-a părut maimuța care râde într-o poziție ioghină, atârnată cu brațele de un umeraş. Zămislirea acestor vesele ființe de prosop presupune simț artistic, pricepere şi pasiune. Răbdătorii şi vajnicii muncitori ai croazierelor sunt prizonierii monstrului pentru opt luni de zile, muncind câte 10-14 ore pe zi. Dar ofertele mărilor, de multe ori surprinzătoare, compensează câştigul derizoriu. Ce i-a îndemnat pe aceşti tineri s-o pornească în împărăția apelor? Artişti fotografi, dealeri de artă, disc-jockey, instructori de dans trăiesc la fiecare sfârșit de săptămână delirul apocaliptic al sfârşitului de croazieră. Asiști la un spectacol obositor, în mijlocul unei lumi dezlănțuite, de muzică şi dans, tombole peste tombole, bijuterii splendide făcute din pietrele insulelor, un market deşănțat în catedrala cu scări de Nautilus, întins pe mai multe nivele. În curând, va începe o licitație de artă prin împărțirea biletelor de evaluare a unei litografii uriaşe de Chagall. Ghicitorul valorii tabloului, expus într-unul din cotloanele melcului, va primi o pictură din colecția vasului şi o sticlă de şampanie. Evaluatorii de artă sunt ajutați cu o mică ecuație care spune că suma cifrelor ce compun prețul tabloului este 15. Înainte să intre precipitate în urnă, biletele sunt completate cu numărul celulei din țesutul monstrului marin în care-ți duci existența larvară și cu prețul prezumtiv al tabloului. Licitația se desfăşoară în același timp cu un concurs de sărituri organizat într-una dintre piscinele cu trambulină de pe puntea mare a vaporului. Turiştii cu pretenții intelectuale se hotărăsc pentru spectacolul licitației; printre participanți se numără şi cei care nu sunt prea toleranți la căldura amiezii şi îşi propun un intermezzo de aer condiționat. Paleta de prețuri este la fel de diversificată ca stilul tablourilor: între 50$ și 200.000$. Prețul nu prea are legătură cu estetica operei şi probabil nici măcar cu valoarea ei. Nişte fiare sălbatice în culori fauve rânjesc – kitsch – la tine de pe niște pânze uriașe. Din fericire, nu-ți ofensează prea mult privirea, pentru că își găsesc imediat admiratori și cumpărători prin elita financiară a pasagerilor, cu tot prețul lor exagerat. Multe tablouri sunt chiar reuşite și din când în când se ivesc surprize cum ar fi un Miro uriaş, o litografie cu prețul de pornire 34.000$, dar nu se înghesuie nimeni cu mâna pe sus. E pus „de-o parte, deocamdată”, după cum se exprimă foarte mirat dealer-ul de licitație, un real talent care vorbeşte nedesluşit de repede, secondat de o gimnastică a trupului ce compensează incantația neinteligibilă. În timpul acesta, spectacolele de punte se desfăşoară în ritmuri de salsa, hip-hop sau o combinație a lor. Între două competiții, o formație latino se agită în răcnete zăpăcitoare. Amplificarea prea puternică distonează linia melodică; nu te mai poți auzi om cu persoană. Din fericire, urmează o pauză bine meritată şi toată lumea se îmbulzeşte să urmărească o partidă de „belly-flop”. Participanții se apropie de ringul competiției, unduindu-şi şoldurile şi trimițând bezele familiilor de pe margine. Când ajung pe trambulină, înainte să se lanseze, scot un răcnet de Tarzan şi pleoscăie cu forță, cât mai orizontal, pe suprafața apei. Cel care va înfrunta cel mai zgomotos apa cu pântecele va obține o şampanie de calitate şi o diplomă de „flop-ist”.

Dar cel mai spectaculos eveniment al punții rămâne concursul „The sexiest man in the world”. O echipă de zece „macho”, unul mai chipeș ca altul, se prezintă provocator în fața unui juriu format din trei grase, bine înfipte în scaunele tribunei. Băieții își plimbă în costume de baie psihedelice şi bine mulate pectoralii, bicepşii, trapezii şi alți muşchi mai mult sau mai puțin dezvoltați. Cu toții poartă ochelari negrii de soare, ce mai degrabă le ascunde privirea fioroasă şi tâmpă, decât să le dea un aer cuceritor. Ies unul câte unul în arenă şi încep să se mişte după o melodie reprezentativă pentru etnia fiecărui candidat. Avem reprezentați din diverse puncte ale globului: un latino, un gringo, un italian, un insular, un mulatru, un neamț… Numărul constă în mişcarea excitantă a şoldurilor şi etalarea muşchilor. Zâmbetul larg şi permanent nu răzbate prin ochelarii de soare, rămânând la nivelul colțurilor gurii. Protagoniştii imaginează tot felul de posturi erotice, atacându-le la rând pe cele trei matroane înscăunate, care-şi iau conștiincios notițe. Aproape fără excepție, cucerirea juriului se sfârşeşte prin așezarea candidatului în poala celor trei experte. Desigur, gestul e mai mult simbolic, fără să se lase cu toată greutatea, deşi nici asta n-ar fi constituit vreo problemă pentru vânjoasele evaluatoare de sex. Plin de umor e numărul italianului care se leagănă în ritm de „Tu vuò faʼ l’americano”, celebrul cântec al lui Renato Carosone. Băieții nu sunt chiar toți la prima tinerețe, un spectru larg de masculi feroce încearcă să demonstreze că sexul nu are vârstă. Grotescul spectacolului, semnalat de însăşi premizele sale, atinge „in extremis” arta. Băieții se întrec cu composturile lor erotice la limita dintre mim, dans şi gimnastica solului. Premiul întâi îl obține detaşat un latino de vârstă indescifrabilă, cu un trup scund, nervos, elastic şi căptuşit cu muşchi. În preambulul show-ului, pentru încălzire, execută câteva flotări „suprasexuale, supramuzicale” în diverse poziții imposibile. Încorsetat într-un șort mulat, de un portocaliu strident, ce se oprește puțin deasupra genunchilor, urcă pe burtă cele 3 scări care te duc la podiumul graselor, târându-se ca o şopârlă, unduindu-şi trupul şi propulsându-se prin frecări laterale. E de la sine înțeles că mişcarea şopârlească se integrează perfect în senzualul ritm de salsa. Ajuns la picioarele primei jurate, se cațără pe ea, cu pieptul ridicat înainte, ca o iguană căreia-i iese în cale un obstacol dificil, dar nu insurmontabil. Apoi le amețeşte pe rând și pe celelalte două, învăluindu-le ba prin față, ba prin spate, năvalnic și excesiv, dar și curtenitor, senzual şi romantic. Un adevărat balet erotic realizat cu talent, aplomb şi subtilitate. Vârsta premiantului e greu de ghicit: scurt, cu chelie, atletic, iute şi năprasnic ca un cocoş de munte, păstorind trei găini umflate, în călduri, poate fi oriunde între 35 și 60 de ani. Latino demonstrează o imaginație debordantă. Din modul în care păşeşte pe platformă, pentru decernarea titlului – cel mai „sexos” bărbat de pe corabie –, ai sentimentul că a venit cu premiul de-acasă.

În afara plajelor nesfârşite, insula Grenada – o misterioasă mărgea a Caraibelor – oferă câteva puncte turistice în centrul continental. Un lac modest, pe locul unui crater vulcanic, oferă prilejul unor excursii la marginea pădurii tropicale. O femeie desprinsă din pânzele lui Arcimboldo ne face semne disperate dintr-o mână arătând în direcția unui copac la liziera parcării. Cealaltă mână arcuită deasupra capului sprijină cu un braț de amforă un coş splendid  (de 5 kg – ne explică ea mai târziu) plin cu fructe şi plante exotice pe care-l poartă pe cap. Doi ananaşi superbi tronează deasupra ca două efigii completând desăvârşita compoziție cromatică în tonuri de galben, ocru, roşu şi diverse nuanțe de verde şi portocaliu. De gâtul femeii atârnă câteva lanțuri grele din sâmburi, păstăi şi boabe sculptate în culori similare. Printre ele se disting pachețele de frunze aromatice. Şiraguri similare stau atârnate pe umeri, pe după coate şi pe unde se mai pot atârna, iar în jurul mijlocului foarte subțire, poartă o centură de hibiscus în tonuri stridente de roşu, ca nişte flăcări. Fusta lungă și creață e la rându-i desenată în culori fauve în ton cu paleta de fructe. Ne dăm jos rapid din maşină ca să privim la creanga către care femeia face gesturi disperate: „Uitați-vă cu atenție, măgarilor, că nu vă mai întâlniți cu aşa ceva” parcă ar vrea să ne spună cu un zâmbet superior în limba ei băştinaşă, daca va mai fi existând vreuna după atâtea rânduri de colonizări. Într-adevăr, am avut un mare noroc să prind „wild life at duty”, cum ar spune tovarășul meu de călătorie. Maimuța Mona se plimbă dezinvolt pe o cracă holbându-se la noi cu mutrița ei aproape omenească: un zâmbet larg, maimuțesc, sub care se desfăşoară o bărbie proeminentă, prelungită cu o barbă deasă şi albă, ochii mici, curioşi şi vioi. Nu e nicidecum uimită de prezența noastră, de unde trag concluzia că n-ar fi atât de scumpă la vedere, pe cât ne-a lăsat femeia Arcimboldo să credem. Câteva camere video, aparate foto, i-phone şi alte i-dispozitive se precipită cu furie în direcția ei. Fiecare încearcă o poziție cât mai în față, în detrimentul celor mai puțin îndrăzneți. Disperarea se dovedeşte gratuită pentru că Mona nu are nici cea mai mică intenție să ne părăsească. Totuși, ca să nu ne dezamăgească disperarea, face nişte excursii pe cracă în sus şi în jos, după care se aşează în şezut, la pozat. După ce toată lumea și-a făcut pozele, ne mai aruncă câteva priviri complezente, după care face plictisită un salt şi dispare în pădurea întunecată. Femeia cu şerpii de sâmburi încolăciți pe gât şi brațe, ne tot explică ce rară apariție este maimuța Mona, chiar şi pentru localnici. Apoi, fericită că a redevenit centrul atenției, se lasă fotografiată în toate pozițiile contra unei sume modeste, stându-ne nelimitat la dispoziție, spre deosebire de maimuța Mona care a dispărut, probabil, în celălalt colț al parcării dinspre liziera pădurii, pentru întâmpinarea altor clienți purtători de arme fotografice. Coşul de 5 kg de pe capul femeii, plin cu nestematele insulei, nu părea să piardă din greutate. La întoarcere, am găsit-o în aceeaşi parcare, cu coșul la fel de plin: un fel de corn al abundenței în care se adunau toate fructele pământului mai repede decât puteau fi consumate.

O mare atracție a insulelor Grenada şi Santa Lucia sunt satele neturistice de pescari cu pereții caselor coşcoviți şi pictați în culorile mării şi ale cerului: nuanțe de albastru, galben şi coral. Bărcile sunt la fel de modeste ca şi casele, la fel sunt şi năvoadele. În centrul satului, singura clădire mai impunătoare – dar numai prin mărime – este abatorul peştelui. Cel mai important sat pescăresc din insulă, ne spune plin de mândrie un localnic aproape gol, cu părul şi barba până înspre călcâie, grizonat, cu reflexe argintii, atârnând în câlți şi năvoade. Indiferent de vârstă, chiar şi cei foarte tineri poartă chica lungă şi nețesălată. Cei mai în vârstă sunt mai sociabili, se strâng ciorchine în jurul tău ca nişte țapi hâtri şi prietenoşi şi nu par deloc stingheriți de intruşii turistici ce pun întrebări idioate, după ce s-au nimerit să viziteze și puncte ale insulei nemarcate în ghidurile oficiale. Toți sunt foarte slabi, costelivi şi tuciurii, cu albul ochiului sticlind prin contrast amenințător de tare, dându-le un aspect drăcesc. După ce se întorc de la pescuit, n-au nimic de făcut decât să rătăcească până la asfințit prin solul mlăștinos al țărmurilor în întâmpinarea vizitatorilor rari și circumspecți. O lume paradisiacă prăbușită într-o pășune de mâl și scoici în agonie, în care îngerii căzuți și-au vopsit aripile în negru și le-au transformat în vele.