CULTURA IDEILOR

Despre absolut

Andrei Marga

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 16 (572), 27 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-16-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura16_572_web.pdf

După cum știm, Nietzsche a acuzat „moartea lui Dumnezeu” în cultura tot mai scientizată a timpului său. Este vorba, trebuie spus imediat, de acuzarea unui fapt comis de oameni, nu de o proclamaţie emfatică, cum se interpretează adesea greşit! Mai știm că, în „Fraţii Karamazov”, Dostoievski a speculat în jurul a ceea ce s-ar petrece dacă Dumnezeu nu ar fi. În scena Marelui Inchizitor, el a imaginat chiar ceea ce ar întâlni Iisus dacă ar veni printre oamenii subjugaţi de aparate birocratice. Ştim, de asemenea, că ştiinţele moderne şi-au avut terenul de emergenţă în tradiţia iudeo-creştină, că Iluminismul a fost legat la origini de optici religioase asupra lumii şi că, pe acest fundal, s-a ridicat întrebarea: oare nu tocmai creştinismul a generat secularizarea care avea să-l provoace în secolele al XIX-lea şi al XX-lea?

Între timp, au apărut teoreticieni – unii sunt teologi – care leagă, pe de o parte, scăderea raportării explicite la Dumnezeu din cultura actuală de expansiunea „hermeneuticii deconstructiviste” şi opun relativismului devastator de azi comportamentul „ca şi cum Dumnezeu ar exista”. Dietrich Bonhoeffer este citat frecvent ca iniţiator al „teologiei creştinismului lipsit de religie”. Ştim, în sfârșit, că deja Kierkegaard a pus problema recreştinării culturii moderne, după ce a blamat alianţele dintre religie şi forțele modernității.

Toate aceste teme au fost înfruntate, cu sensibilitate şi gravitate, de John D. Caputo şi Gianni Vattimo, în dialogul memorabil: „After the Death of God” ([„După moartea lui Dumnezeu”], realizat de Jeffrey W. Robins, Columbia University Press, 2007). Cine vrea să-şi facă o idee despre starea actuală a dezbaterii asupra „absolutului” poate citi și astăzi cu profit această carte, care este un indicator concludent al stării conştiinţei.

Această lucrare aduce două puncte de vedere bine profilate, care se revendică din creştinism, privind relaţia cu absolutul în condiţiile expansiunii mentalității relativiste. Să le observăm.

Jeffrey W. Robins spune, pe drept, că, efectiv, diagnoza lui Nietzsche şi Dostoievski s-a confirmat, în înţelesul că s-a produs deja criza teologiilor tradiţionale („the death of God theologies”). El are dreptate să observe imediat revenirea religiei şi a lui Dumnezeu în cultura timpului nostru, pe fondul resurgenţei religioase din ultimele decenii. În acest context, „într-adevăr, distincţia dintre creştinism (Christendom) şi creştinătate (Christianity) poate fi văzută ca una dintre caracteristicile definitorii ale credinţei creştine în lumea modernă târzie şi postmodernă şi, cu siguranţă, ea este suficientă pentru a stabili condiţia culturală a unei teologii radicale” (p. 3). O astfel de teologie radicală vor să pregătească John D. Caputo şi Gianni Vattimo pe baze hermeneutice.

Gianni Vattimo își duce mai departe punctul de vedere, deja formalizat în volumul „Il futuro della religione” ([„Viitorul religiei”], Garzanti, Milano, 2005, carte scrisă împreună cu Richard Rorty), bazat pe o istorizare înţeleasă ca dezobiectivizare („the language does not only denote objective realities” [„limbajul nu doar denotă realități obiective”]). El recurge la o folosire proprie a lui Gadamer şi a criticii heideggeriene a „metafizicii”. Filosoful italian propune o reinterpretare nonliterală a creştinismului şi o transformare înăuntrul lumii creştine, prin care „caritatea înlocuieşte adevărul”. În urma acesteia, creştinătatea „devine religie a purei iubiri, mereu mai purificată”.

Optica lui Gianni Vattimo stă pe premisa reformulării preceptului creştin al „Evangheliei”, care face omul liber: „adevărul care va trebui să ne elibereze este adevărat, în mod precis, deoarece ne eliberează”. Gianni Vattimo reuşeşte efecte conceptuale mişcându-se înăuntrul diferitelor aspecte ale adevărului, pe care le dizolvă, până la urmă, în dimensiunea eliberatoare. Ca rezultat, el nu mai obţine decât o anarhie fără orizont, religia devenind un simplu teren de afirmare a filosofiei.

De aceea, în replica sa, John D. Caputo are dreptate să plece de la observaţia că „gândirea filosofică şi cea teologică trebuie să fie – dincolo de critică şi nesiguranţă – afirmative”, să îşi asume limitarea, una în raport cu cealaltă, şi să propună distincţia dintre „construcţie şi evenimentul pe care construcţia îl conţine”. El acuză, pe drept, „caracterul vag” al soluţiilor reprezentate în filosofia de astăzi de personalităţi de prim-plan, precum A. Badiou și S. Žižek, şi relansează, împrospătată, formula „a fi gata să exişti pentru anxietate (Angstbereit)”, pusă în circulaţie de Kierkegaard şi Heidegger. John D. Caputo este și el adeptul „deconstrucţiei”, dar consideră că deconstrucţia nu dizolvă orice. Formularea „moartea lui Dumnezeu” poate fi deconstruită (ceea ce înseamnă, în fapt, supusă istorizării), dar deconstrucţia nu este decât demantelarea unei interpretări și nu atinge „evenimentul” însuşi. „Pentru mine, numele lui Dumnezeu este numele unui viitor deschis… şi neprevizibil”, căci religia este mai profundă decât lasă să se vadă deconstrucţiile filosofilor. Religia este, la nivelul interpretărilor, în acelaşi timp, susceptibilă de deconstrucţii, dar şi nedeconstruibilă, căci sursele şi valorile ei transcend contextele istoriei.

Astăzi, mulţi oameni confundă absolutul cu obiecte ale lumii date în experienţa pe care o trăiesc sau cu trăirile dinăuntrul acestei experienţe. Diferenţa dintre aceste obiecte şi trăiri, pe de o parte, şi absolut, pe de altă parte, s-a estompat. În raport cu această confuzie şi pentru a o sfida, Gianni Vattimo reafirmă creştinismul, ca religie a purei iubirii, separând însă învăţătura lui Iisus de tematizarea cuprinzătoare a adevărului. Acesta este suprapus iubirii eliberatoare de orice și capătă rangul absolutului. John D. Caputo ne propune însă să ne asumăm o realitate mai fermă, ce poate umple de conţinut iubirea însăşi: existenţa lui Dumnezeu, care nu mai este deconstruibilă.