Sari la conținut

DGLR – fundamentele unui proiect cultural național, Dosar coordonat de Cosmin Borza

DOSARELE REVISTEI CULTURA

DGLR – fundamentele unui proiect cultural național

Participă: Eugen Simion, Paul Cernat, Bogdan Crețu, Mihai Iovănel

Dosar coordonat de Cosmin Borza

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 16 (572), 27 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-16-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura16_572_web.pdf

 

 

La finalul anului trecut au fost publicate primele două volume (vol. I: A, B, respectiv vol. II: C) din ediția a doua „revizuită, adăugită și adusă la zi” a „Dicționarului general al literaturii române”. Astfel, proiectul coordonat de Eugen Simion, inițiat în urmă cu peste două decenii, este foarte aproape de a ajunge la bun sfârșit. Alte șase volume vor apărea în curând. În așteptarea unei dezbateri propriu-zise provocate de noul DGLR, revista „Cultura” găzduiește un dosar care își propune să delimiteze – din perspectiva participanților direcți – fundamentele, deschiderile, câștigurile etc. teoretice și practice ale acestui veritabil proiect cultural național care, dincolo de valoarea patrimonială, se anunță a fi și un instrument de lucru de neocolit pentru cercetarea literară contemporană. (C.B.)

 

 

Critica dicţionarelor

Eugen Simion

Tipărim, acum, primele două volume din ediţia a II-a a „Dicţionarului general al literaturii române”. Prima ediţie, în şapte volume – cu aproximativ 6.000 de fişe –, a fost publicată între 2004 şi 2009. A urmat, în 2012, o ediţie în două volume, cu scriitorii fundamentali. Revenim, acum, cu DGLR-ul, în totalitatea lui şi chiar cu un număr sporit (cu câteva sute) de autori, concepte, publicaţii şi, bineînţeles, informaţii noi. Articolele vechi au fost, şi ele, actualizate, uneori rescrise, iar în ceea ce priveşte bibliografia, datele au fost aduse până în 2012. Au fost, se înţelege, corectate erorile pe care le-am putut semnala sau pe care ni le-au semnalat cei care au avut timp să citească atent articolele noastre. Nu putem pretinde că le-am depistat pe toate, dar am făcut efortul să le aflăm şi aşa vom proceda şi în viitor. Alcătuirea unui dicţionar de asemenea proporţii şi cu asemenea ambiţii (să cuprindă totalitatea fenomenului literar românesc, inclusiv formele adiacente – acelea ce fac parte din ceea ce numim, îndeobşte, „cultura literaturii”) nu este deloc, se ştie, o operaţie uşoară. Un dicţionar literar nu este niciodată perfect şi, luând în seamă experienţa prin care am trecut pregătind ediţia întâi, îmi vine să spun că un dicţionar general al literaturii este condamnat, prin natura lui, să fie imperfect. Aşa că orice obiecţie cinstită şi orice rectificare corect semnalată sunt, amândouă, bine primite. Apar, în ediţia de faţă, autori noi (cu precădere autori tineri) şi, de asemenea, concepte noi. Am făcut loc, de pildă, unor articole ample despre ceea ce numim „genurile biograficului” (biografie, autobiografie, corespondenţă etc.), „critică literară” şi, în volumele următoare, vor fi introduse articole sintetice despre „jurnalul intim” şi „memorialistică” sau despre „limba română literară”, „slavonism”, despre „scrieri în limba latină”, despre „roman”, „istorie literară”, „literatura în limba greacă” (pe teritoriul Ţărilor Române, se înţelege), despre „relaţiile dintre Orientul şi Occidentul european” etc. Cine vrea să înţeleagă, repet, fenomenul literar românesc în profunzimea lui, are posibilitatea s-o facă, aşadar, şi pe această cale…

În ceea ce priveşte autorii tineri, au fost selecţionaţi, din imensa masă de debutanţi din ultimele decenii, cei care au fost semnalaţi de criticii cu autoritate şi s-au impus, cât de cât, în atenţia generală. N-a fost uşor nici în această alegere şi nu am sentimentul că selecţia noastră este, totdeauna, infailibilă. Rostul nostru a fost să încercăm să fim drepţi. Dacă nu am reuşit în toate cazurile, i-aş ruga pe cititorii noştri să creadă că omisiunile sau, dimpotrivă, intrările nejustificate, n-au fost deliberate. Şi, mai ales, să fie siguri că, la o ediţie viitoare, erorile descoperite vor fi eliminate. A alcătui un dicţionar cu peste 250 de colaboratori bugetari şi voluntari este în zilele noastre, mai spun o dată, o operaţie neînchipuit de dură. România nu are o tradiţie puternică în acest gen de lucrări. Există, totuşi, câteva dicţionare demne de reţinut. Experienţa lor ne-a folosit şi nouă, cum este aceea a „Dicţionarului” Zaciu sau aceea, mai veche şi de alt tip, a „Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900” realizat de grupul de cercetători de la Iaşi. DGLR este, însă, altceva, are altă structură şi – cum am precizat mai înainte – alte ambiţii. A trebuit să ne orientăm spre alt model şi să găsim mijloacele adecvate pentru a duce proiectul la capăt.

Dar să revin la „critica dicționarelor” despre care s-a discutat, îmi amintesc, în 1980, la Iaşi, într-un colocviu organizat de Institutul „Philippide”. Citesc intervenția mea și constat că unele lucruri s-au schimbat între timp. Au apărut, de pildă, câteva ediții critice bune din clasicii noștri. Seria de „Opere fundamentale” (editată de Fundația Națională pentru Știință și Artă şi pregătită, în bună parte, de un grup de cercetători de la Institutul „G. Călinescu”), cuprinde azi aproape 200 de volume din scriitorii români, în ediții integrale (de la cronicari la Nichita Stănescu și Marin Preda). Așa că întrebarea mea veche, dramatică („ce ediții din clasicii români ar putea fi citate?”) cade. Mă întrebam, de asemenea, dacă „Dicționarul” alcătuit de grupul de cercetători de la Iași (care se oprea la 1900) va fi dus mai departe în așa chip încât „catedrala” să nu rămână, după tradiție, neterminată. N-a fost terminat, adevărat, dar l-am preluat, la timp, noi, şi l-am dus mai departe, sub forma DGLR-ului. Ne pregătim acum să-i dăm o nouă înfățișare. Ea va include, repet, noile generații de scriitori, concepte noi și, desigur, informații noi. Notam, mai înainte (1980), că judecata estetică este esențială într-un dicționar și că, în afara unei scări de valori drepte, un dicționar este un eșec programat. Așa este, dar odată cu judecata de valoare dreaptă trebuie să dăm şi o informație literară bogată și corectă. Este un fapt esențial, un aspect primordial. Un dicționar nou de tipul DGLR, așa cum îl gândim noi, trebuie să înregistreze nu „totul” despre un scriitor (fapt, de altfel, imposibil), ci datele fundamentale ale unui subiect. „Fundamental” înseamnă, în acest caz, „o informație cât mai bogată, corectă, verificată la sânge”. Uneori o informație greșită trece de la un dicționar la altul, așa că totul trebuie verificat și reverificat. Este bine ca, în materie de informație literară, să fii ca Toma Necredinciosul. „Urechismul” este la noi, românii, o boală contagioasă, încă neeradicată.

Ce-ar mai fi de zis atunci când se pune problema unui „bun dicționar de literatură”? Vă rog să observați: zic „bun”, nu „perfect”. Bănuiți de ce. Ar fi de zis ceva și despre „stilul” unui articol de dicționar. Ce stil este bun pentru un dicționar academic, cum este dicționarul nostru? Nu, oricum, stilul subiectiv, agresiv publicistic, pamfletar, nici stilul encomiastic, pios, nici stilul savant, încărcat de concepte ca un pom de Crăciun… Trebuie, după opinia mea, un stil normal, prozaic, obiectiv, cu o anumită demnitate intelectuală, de o ținută clasică. Două lucruri m-au surprins, citind articolele unor colaboratori: a) abundența de sintagme păsărești (preluate din studiile de teorie literară) sau formulele publicistice, pamfletare, numărul mare de adjective, unele laudative peste măsură, altele insultătoare, sângeroase… Le-am respins, ca nepotrivite, pe amândouă, ceea ce mi-a adus alt rând de proteste, denunţuri în presă, injurii… Ca să comunici că un autor este un simplu grafoman, nu trebuie să redactezi zece pagini de injurii. Este suficientă, în dicționar, o propoziție mai scurtă și directă: „Autorul cutare a publicat o sută de volume de versuri fără valoare” sau „Din cele o sută de volume de versuri tipărite de Domnul x-y nu se poate reține, din punct de vedere estetic, nimic sau foarte puțin”…

Și mai greu este să găsești tonul exact într-un articol de dicționar atunci când este vorba să judeci etica unui scriitor care a trecut printr-un regim totalitar. În cazul nostru, regimul totalitar comunist. O problemă ce privește trei generații de scriitori români. Aici sunt disputele cele mai aprinse. Unii ne-au reproșat faptul că, scriind despre scriitorii proletcultiști, n-am notat toate aberațiile, negativitățile, păcatele lor morale și intelectuale. „Cum, numai zece propoziții negative despre Nicolae Moraru?” Răspuns: dacă în cele zece propoziții din dicționar precizăm că opera lui Nicolae Moraru este, intelectualicește şi artistic, falsă și că acțiunea lui critică, în totalitate, este aceea a unui obstinat, fanatic jandarm ideologic (și dăm câteva exemple în acest sens), atunci prezentarea este suficientă și judecata etică și estetică este dreaptă. Un articol de dicționar nu trebuie să fie un rechizitoriu și să ocupe spațiul dicționarului degeaba.

Mai este o chestiune în litigiu: cât de întinsă trebuie să fie justificarea estetică a unei opere incluse în dicționar? Răspunsul este, în acest caz, că nu poate fi recomandată o soluție unică și că niciun model de prezentare nu este perfect. Dacă este vorba, să zicem, de un mare roman, trebuie atunci să facem în dicționar o analiză minimă (tema, stilul, scenariul epic, tipologia, justificarea estetică a romanului etc.). În câte pagini? În cât este necesar pentru a da o idee justă despre structura și valoarea operei. Nu prea puțin, pentru că atunci cititorul nu înțelege despre ce este vorba, nu prea mult, pentru că DGLR (ediția a II-a) are peste 6.000 de „subiecte” și, ca să fie drept și elocvent în toate cazurile, ar trebui să aibă 60.000 de pagini. Ceea ce ar fi absurd…

Dar „stilul”? Este acceptabil stilul eseistic colorat, stilul imaginației critice într-o sinteză academică obiectivă? Nici aici nu poate fi un răspuns limpede. Ce pot spune este că trebuie evitat stilul mohorât sau stilul sentențios, „de sus”, stilul cu guler alb și scrobit, ca și stilul agresiv publicistic de care am amintit mai înainte. Expresivitatea nu trebuie reprimată într-un articol de dicționar, nici – se înțelege – cultivată în chip arogant. „Vanitățile de eu”, cum le zicea G. Călinescu, trebuie lăsate la ușa acestui instrument de informare și de orientare literară care este un dicționar academic.

Nu pot să închei aceste scurte comentarii impresionistice despre un subiect cât se poate de serios („critica dicționarului”) fără să mai spun o dată că civilizația unei culturi se măsoară, între altele, după numărul și calitatea intelectuală a acestor tratate, dicționare, istorii, ediții critice, biografii, studii critice care se află în competiție și care trebuie înnoite de la o generație la alta… Ce fel de națiune culturală am putea fi, dacă n-am avea, să zicem, un dicționar general al literaturii române sau un tratat de istorie a românilor, acum, la începutul mileniului al III-lea? Ultima precizare: un dicționar al literaturii nu trebuie să facă recensământul crucilor din cimitirul literaturii, ci să facă fotografia fidelă a formelor de relief din spațiul literar carpato-dunărean…

*

Despre ce trebuie să fie şi cum trebuie să fie un bun dicţionar de literatură s-a discutat, nu demult, şi într-o sesiune organizată de Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”. Lucrările ei au fost publicate într-o carte („Dicţionarul general al literaturii române. Canon şi identitate culturală”, Editura Muzeului Literaturii Române, 2014). O răsfoiesc acum şi dau peste observaţii interesante, făcute de oameni de carte, colaboratori, unii dintre ei, la dicţionarul nostru sau la altele. Ion Simuţ, istoric literar reputat, observă bine că un dicţionar este „o şcoală de istorie literară” complexă, necesară tinerilor pentru că îi sileşte nu numai să citească opera integrală a unui autor, dar şi să cerceteze arhivele, să consulte presa literară şi, după ce au trecut prin toate, să facă un efort de sinteză critică. Are dreptate, cu observaţia că unii înţeleg de la început acest scenariu şi înţeleg şi importanţa unei lucrări de acest gen, alţii – cum am semnalat deja – se simt atinşi în orgoliul lor intelectual şi, fie compilează pe alţii, pentru a da la repezeală un text superficial şi, în fond, inutil, fie amână la infinit predarea articolelor până ce, sub presiunea timpului, directorul institutului este nevoit să renunţe la colaborarea lor. Se întâmplă şi astfel de incidente. Ucenicia unui tânăr critic şi/sau cercetător în sferă pozitivistă (cercetarea arhivelor, pregătirea unei monografii, studiul unei teme limitate) este absolut necesară şi, mai spun o dată, benefică pentru formarea lui intelectuală. Un tânăr să nu se simtă deloc umilit, desconsiderat, dacă i se recomandă să facă mai întâi un studiu aprofundat despre Sihleanu, înainte de a scrie despre miturile eminesciene. Nu greşea prea mult G. Călinescu dacă, atunci când un tânăr voia să ia un subiect pentru teza de doctorat, îi indica totdeauna – pentru a-i verifica posibilităţile intelectuale şi caracterul – un autor minor şi o temă precisă de cercetare, silindu-l, astfel, să meargă în arhive şi să scormonească luni de zile în ele pentru a scoate informaţii inedite.

Profesorul Ion Pop semnalează, corect, câteva erori în ceea ce priveşte avangarda românească şi crede că articolul despre suprarealism este prea succint. S-ar putea să aibă dreptate, îl voi reciti şi, dacă se dovedeşte că observaţiile lui sunt juste, vom lua măsuri, cum se zice în limbajul administrativ. În alte privinţe (cum ar fi faptul că Ştefan Roll este prezentat prea sumar), ne mai gândim. DGLR vrea să păstreze un echilibru valoric, avangarda românească este un fenomen important, totuşi literatura română cunoaşte şi altele, care necesită alt spaţiu şi alt stil de analiză. Simpaticul Ştefan Roll este contemporan, să nu uităm, cu Sadoveanu, Iorga, Arghezi, Blaga, Lovinescu, Rebreanu, Bacovia, Barbu… Prietenul nostru clujean (coordonator, el însuşi, al unui „Dicţionar al operelor literare”) este intrigat şi de faptul că scriitorii marcaţi de tarele realismului socialist nu sunt totdeauna „corect valorizaţi”, adică nu li se arară îndeajuns aservirea lor ideologică, şi dă exemplul lui Beniuc, poet – zice el – cu „destule merite”. Ni s-a mai făcut acest reproş şi am încercat, într-un rând, să-i răspund. Reiau, aici, argumentele mele, pe scurt: într-un dicţionar academic trebuie spus, evident, adevărul despre om şi operă, tot adevărul: dar, fiind vorba de un spaţiu limitat, adevărul trebuie spus pe scurt, în câteva fraze, nu într-un rechizitoriu sau într-un pamflet. Aşadar, despre Beniuc trebuie notat limpede (şi cred că acest lucru s-a făcut) că atitudinea lui morală, sub comunism, a fost lamentabilă, minată de un stalinism încăpăţânat, intolerant pentru un intelectual autentic, iar poezia lui de după 1949 până spre sfârşit (când şi-a revenit într-o oarecare măsură) este în bună parte compromisă de ideologia partinică, „realist socialistă”. Este, cred, suficient într-un text de dicţionar. În rest, textul critic trebuie să vorbească în chip obiectiv despre cele aproape o sută de volume tipărite de Beniuc şi să depisteze, în acest voluminos car mocănesc plin cu fân, acul poeziei veritabile. Îl poate găsi, mai ales, în poezia de tinereţe, dar şi în poezia erotică din faza de bătrâneţe. Paul Cernat  discută şi el, în articolul din volumul „Canon şi identitate culturală”, problema „justiţiarismului «est-etic»” postdecembrist şi marotele lui, arătând corect că DGLR şi, în genere, un dicţionar academic nu poate fi „un rechizitoriu politically correct, ci altceva”. Ce anume am încercat să spun şi eu, mai sus. Un tablou, diferenţiat estetic, al întregii literaturi, cu toate informaţiile necesare, cu personalităţile mari şi mici pe care le are, cu „biografemele” lor şi cu o analiză succintă şi clară care să lămurească, între altele, valoarea estetică a operei lor.

Dicţionarul este, să nu uităm, înainte de toate un instrument de informare şi un ghid ce trebuie să orienteze gustul cititorului.

(fragmente din „Cuvânt înainte”, „Dicționarul general al literaturii române”, Ediția a II-a revizuită, adăugită și adusă la zi, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2016, pp. IX-XIV)

 

 

Anchetă

  1. Care este cea mai semnificativă noutate adusă de ediția a doua a DGLR?
  2. Există modificări de canonizare/valorizare a unor autori/direcții literare față de ediția anterioară?
  3. Ce direcții metodologice/teoretice ar putea profita în primul rând de articolele din DGLR?

 

Un model de unitate în diversitate

Paul Cernat

  1. O primă noutate a… noului DGLR ar fi dată, după părerea mea, de numărul foarte mare al rescrierilor de articole vechi și al articolelor noi. Mă grăbesc să adaug: toate, absolut toate articolele rescrise sunt superioare celor din ediția anterioară, între care nu puține fuseseră, din păcate, fușerite sau prea lacunare, cu erori de informație sau de calibrare. O a doua noutate importantă este dată de prezența sensibil mai numeroasă a scriitorilor (și criticilor) proveniți din cele mai noi generații (fapt valabil inclusiv pentru cei din afara granițelor României, din Basarabia, de exemplu), fără a scădea sub un nivel decent de valoare și reprezentativitate. Există, desigur, întotdeauna un risc – în selecție și în evaluare deopotrivă – în includerea scriitorilor aflați încă în primele faze ale carierei, uneori insuficient omologați de critică, dar el merită asumat. De altfel, „douămiiștii” nu sunt doar bine reprezentați la nivelul articolelor scrise despre ei, ci și la nivelul celor scrise de reprezentanți ai lor. Există însă și scriitori mai vechi – chiar foarte vechi – care lipseau nejustificat la prima ediție și au fost introduși acum. La fel stau lucrurile și în ceea ce privește revistele, presa literară (la acest capitol au fost recuperate și publicații interbelice semnificative, cum ar fi „Credința”, omise la precedenta ediție; au fost, de asemenea, operate modificări semnificative la articolele deja existente, iar rezultatele sunt, și aici, net peste nivelul dicționarelor de presă – cum ar fi dicționarul lui I. Hangiu). Toate „aducerile la zi” sunt de fapt aduceri ale articolelor la nivelul anului 2012 (borna finală stabilită convențional, de la bun început, și de care ne îndepărtăm pe zi ce trece). Una peste alta, DGLR s-a extins și a întinerit substanțial, inclusiv în spirit. E, poate, prematur să mă pronunț în anumite privințe despre o megasinteză aflată încă în lucru și din care au apărut, până acum, doar două volume din cele opt programate, dar pot deja să spun că noua ediție are și multe articole noi excelente, unele deja apărute, altele deja scrise în perspectiva viitoarelor volume. Nu în ultimul rând, noul DGLR un aer un aer de prospețime critică reconfortant și de bun augur. Dar cel mai de bun augur mi se pare a fi armonizarea planurilor și agendelor, subsumate unui proiect cultural național. La noul DGLR au lucrat critici și istorici literari din toate generațiile, din toate provinciile istorice. Nu avem de-a face cu un dicționar al partizanatelor generaționiste, ideologice sau de grup, ci un dicționar ecumenic, unificator, un „model” de unitate în diversitate.
  2. Greu de spus. E însă limpede că nou-veniții sunt mult mai bine reprezentați decât la ediția anterioară, că mulți scriitori tratați nesatisfăcător în ediția precedentă sunt discutați azi mai serios (uneori mult mai serios – știu ce spun, știu ce articole am avut de refăcut, eu și colegii mei), și că destui scriitori mai vechi „săriți” la ediția precedentă au fost recuperați din mers. Față de precedenta ediție, sub aspectul evaluării critice, unii „ies (sensibil) mai bine”, alții „ies mai prost”, fără să putem vorbi de schimbări „canonice” majore. E adevărat că unii scriitori expediați neglijent anterior sunt azi tratați mult mai serios, câțiva supraevaluați pripit au fost reduși la proporții mai rezonabile. Au trecut, totuși, mai bine de zece ani de-atunci, anumiți autori au trecut noul test al receptării, alții nu. Depinde, apoi, pe mâna cui a intrat fiecare scriitor comentat, depinde, adică, ce preferințe și gusturi are comentatorul său. Subiectivitățile nu pot fi cu totul reprimate, cu cât ne apropiem de prezent sau de zonele mai sensibile, inclusiv ideologic și politic, ale biografiei și operei unor autori mai mult sau mai puțin „vechi”.
  3. Pe lângă istoria literară, care este de departe principalul și cel mai firesc beneficiar, cred că istoria conceptuală și teoria literară. Din câte am putut să constat, DGLR cuprinde, la această nouă ediție, un număr mai mare de intrări despre concepte și categorii literare și culturale decât precedenta, chiar dacă ele sunt preponderent centrate pe literatura română. O deschidere importantă este cea de natură comparatistă – mă gândesc îndeosebi la articolele despre traducători, româniști, literaturile minorităților etnice de pe teritoriul României – dar și la cele despre conceptele mari, cu deschidere internațională și interculturală, amintite ceva mai sus. De altfel, un merit major al dicționarului de față stă, încă o dată, în caracterul său de sinteză complexă, de imagine a literaturii române în multiple componente, nereductibilă, oricum, la un simplu dicționar de autori. E, aș adăuga, o combinație foarte specială de operă lexicografică, istorie literară și istorie conceptuală, un instrument de lucru „pozitiv”, dar și unul de orientare critică, în care subiectivitățile se află, așa-zicând, în marja de eroare. Un dicționar imperfect, firește, și perfectibil. Dar, după părerea mea, și nu numai a mea, cel mai solid și mai cuprinzător dicționar al literaturii române pe care-l avem până în prezent și, mai mult ca sigur, pentru încă multă vreme de aici înainte.

 

 

Tradiție și continuitate în „Dicționarul general al literaturii române”

Bogdan Crețu

1-3. Renunț la mască din prima frază: scriu aceste rânduri din biroul meu de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iași. Prin urmare, nu o fac din afara proiectului. Cea de-a doua ediție a „Dicționarului general al literaturii române”, din care au apărut primele două volume și care, anul viitor, se va încheia prin încă șase volume masive, reprezintă capătul unei aventuri care a început la Iași, cu multe decenii în urmă, în anii 1960, când au debutat tatonările pentru sinteza de referință care va deveni „Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900”, apărut în 1979. Dar acest proiect ar fi rămas, ca atâtea altele de la noi, neîncheiat, dacă nu ar fi existat ambiția și încăpățânarea lui Eugen Simion de a-l continua. Evident, actualul DGLR a fost întâmpinat, imediat ce a demarat, cu o vehemență tenace. Nu i s-a dat nicio șansă, a fost considerat un proiect faraonic, inutil, bun doar ca să mângâie orgolii. Unii au refuzat să se angajeze într-un demers ce părea intangibil, alții s-au speriat de uriașa cantitate de muncă. Ieșenii au suferit că li s-a luat „dicționarul”, ca li s-a furat „ideea” (de parcă a face un dicționar-tezaur al întregii literaturi naționale e o idee în sine, care are valoare fără a fi concretizată); adevărul este că dicționarul ieșean, care își planifica să ajungă (cândva!) la anul 1950, sucombase la litera B. Și Hasdeu se poticnise la cuvântul „bărbat”… Dar noi ne atașăm mult mai rapid de proiectele romantice, al căror capăt nu se zărește, perfecte în imposibilitatea lor, decât de cele duse la bun sfârșit, cu micile și inevitabilele imperfecțiuni!

Un lucru este evident astăzi, când putem consulta primele două volume ale celei de a doua ediții a dicționarului: că avem de a face cu cea mai serioasă lucrare de lexicografie istorico-literară din cultura română. DGLR nu e numai un imens șantier, ci o adevărată industrie, în care au fost și sunt implicați zeci și zeci de cercetători, majoritatea din institutele de filologie ale Academiei Române. Un astfel de proiect, care presupune un extraordinar efort de sinteză, nu putea fi realizat decât într-un cadru instituțional cum este cel oferit de Academie. Sunt lucruri poate banale în bunul lor simț, care merită însă amintite, pentru că adesea tocmai ele nu se observă. Or, Academia este singura instituție capabilă (și obligată, prin statut) să administreze patrimoniul cultural scris prin sinteze capitale, precum dicționarele limbii, literaturii, atlasele lingvistice, ediții critice, filologice ș.a.m.d.

Ce aduce nou această nouă ediție, pe pagina de titlu a căreia este scris, cu prea multă modestie, „revizuită, adăugită şi adusă la zi”? Nu e o simplă reeditare, în mare proporție dicționarul este o lucrare nouă. Evident, orice lucrare lexicografică de această amploare reprezintă o poveste fără sfârșit: ea va trebui permanent adusă la zi, actualizată, corectată acolo unde este cazul. Dar prezenta ediție face mult mai mult de atât. Nu doar că actualizează informația, aducând-o până în anul 2012; nu doar că repară erorile de informație din prima ediție, nu doar că oferă o informație mult mai bogată, fiind, fără dubiu, sursa cea mai sigură din domeniul istoriei literare. (Deschid o mică paranteză: profanii nu pot bănui câte sute și poate mii de scrisori se pot trimite către diferitele instituții amorțite ale statului, către arhive, stări civile, primării etc., pentru a afla informații aparent banale, cum ar fi data morții unui scriitor minor, numele părinților, profesia lor etc.) Primele două volume abia ieșite de sub tipar, la Editura Muzeului Literaturii Române, înlocuiesc multe articole din vechea ediție, considerate datate sau insuficient de bine informate. Sunt zeci de astfel de cazuri, de cele mai multe ori pentru autori importanți, precum Gabriela Adameșteanu, Ștefan Agopian, Radu Aldulescu, Tudor Arghezi, A.E. Baconsky, Nicolae Balotă, Eugen Barbu, Ion Barbu, Daniel Bănulescu, Geo Bogza, G. Călinescu, Ilarie Chendi, Mircea Ciobanu, Al. Cistelecan, Mariana Codruț, Radu Cosașu, Gh. Crăciun. Cu totul noi sunt și intrările despre „Biblie”, „Alfabetele literaturii române”, „Avangardă”, „Clasicism”. De mai multe ori, noile articole, care, în cazul conceptelor sunt adevărate studii, sunt scrise de specialiști recunoscuți, precum Eugen Simion, Gh. Chivu, Andrei Terian, Paul Cernat, Oana Soare, Mihai Iovănel. Apar autori și teme noi și, mai ales, sunt introduse articole-sinteză despre „autobiografie”, „biografie”, „cărți populare”, „critică literară”, „comparatism”, „corespondență” etc. Prin urmare, miza teoretică este mai pregnantă decât în prima ediție. Începe să funcționeze, iată, și în cultura noastră modelul marilor enciclopedii occidentale, axate nu numai pe stricta factologie culturală, ci pe fenomene, pe mișcările tectonice ale domeniului. Spre deosebire de versiunile anterioare, noul DGLR folosește, am observat, o consistentă bibliografie străină pentru articolele-sinteză.

Aș spune că, prin rescrierea articolelor despre scriitorii importanți, există și un subtil pariu canonizator. Cum în ultimii 20 de ani au apărut câteva istorii ale literaturii, cu pretenții canonizatoare, cum unii critici cu destulă experiență, alții doar cu ambâț, încă persistă în naivitatea vanitoasă de a crede că se poate face canonul pe cont propriu, eventual prin cronica literară, că încă mai e posibil modelul maiorescian, al criticului care vine cu tablele legii, care poate impune o anumită ierarhie valorică – o lucrare fundamentală, mult mai cuprinzătoare și mai complexă decât poate fi, omenește, orice sinteză personală, este mai mult decât necesară. Istoria literaturii este un discurs cu mize ideologice, simpla înșiruire de autori și opere, lacunară prin natura ei, nu e în măsură să ofere o imagine completă asupra unei literaturi. (Ea oferă mai degrabă o imagine elocventă asupra autorului ei). Un dicționar poate face însă acest lucru, într-o manieră mai pozitivistă, mai documentată. DGLR nu riscă, teribilist, răsturnarea scării valorice; nu este, de altfel, un dicționar cadrul convențional unde astfel de conflicte de interpretare trebuie să se manifeste. Cu echilibrul său, cu permanentul efort de obiectivare, dicționarul oferă, implicit, imaginea cea mai onestă, cea mai coerentă asupra literaturii noastre, cu autorii săi, de toate categoriile, dar și cu instituțiile sale, cu genurile, curentele, revistele și epifenomenele sale. Din câte observ, una dintre mizele canonizatoare ale lucrării este nu clasicizarea, ci constatarea oficială, dacă pot spune așa, a clasicizării scriitorilor șaizeciști. Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Ștefan Bănulescu, Marin Preda, D.R. Popescu, Augustin Buzura și alții au parte de articole echivalente cu cele ale marilor interbelici. În orice caz, mai ample, mai insistente decât cele acordate scriitorilor lansați după 1989. Ceea ce cred că este cât se poate de firesc: numai din inerție mai plasăm într-o falsă contemporaneitate literatura scrisă în anii ʼ60-ʼ70 ai secolului trecut. Ea s-a clasicizat o dată, precoce, în epocă (procesul s-a datorat criticii literare estetice, care a opus-o literaturii realist socialiste) și a făcut-o definitiv în ultimele decenii, după ce a trecut prin furcile caudine ale noii critici, care practică un alt tip de lectură decât cel căruia îi răspundeau multe dintre textele epocii.

Extrem de important este modul în care continuitatea domeniului se poate citi în paginile dicționarului, care este un adevărat palimpsest: urmele clasicului „Dicționar al literaturii române de la origini până la 1900” sunt prezente, în special în cazul autorilor din perioada veche și al presei; din prima ediție a DGLR au rămas, într-o formă adusă la zi, contribuțiile cele mai bune; intrările noi completează optim lucrarea, demonstrând că fără tradiție nimic nu este posibil. Printre autorii dicționarului se numără cercetători cu mare experiență, precum Remus Zăstroiu, Constantin Teodorovici, Dan Mănucă, Florin Faifer, Gabriela Drăgoi, Gabriela Danțiș, Iordan Datcu, Leon Volovici, Nicolae Mecu, Victor Durnea, Gheorghe Chivu, Eugen Pavel, Stancu Ilin, dar și o nouă generație de istorici literari, precum Mihai Iovănel (cel mai activ în DGLR 2, care figurează, alături de Gabriela Danțiș, Gabriela Drăgoi, Laurențiu Hanganu și Remus Zăstroiu, în echipa de coordonare și revizie), Paul Cernat, Bianca Burța-Cernat, Andrei Terian, Oana Soare, Raluca Dună, Doris Mironescu, Șerban Axinte, Adrian Tudurachi, Ligia Tudurachi, Teodora Dumitru ș.a. Mie unuia (și) acesta mi se pare unul dintre cele mai mari câștiguri ale DGLR 2.

În concluzie, discutăm despre un proiect dus la bun sfârșit, care nu aruncă în uitare eforturile înaintașilor, ci le continuă inteligent. Dacă la dicționarul-tezaur al limbii s-a lucrat peste 100 de ani, la dicționarul-tezaur al literaturii române s-a lucrat, fără oprire, peste 50 de ani. Iar rezultatul este unul extraordinar!

 

Harta dicționarului. Noutăți și confirmări

Mihai Iovănel

  1. Noutățile sunt de mai multe feluri.La nivelul echipei, au fost cooptați câțiva dintre cei mai buni critici ai noii generații. Pe lângă Andrei Terian, utilizat din prima ediție, îi enumăr pe Cosmin Borza, Bianca Burța-Cernat, Paul Cernat, Bogdan Crețu, Teodora Dumitru, Alex Goldiș, Doris Mironescu, Adrian Tudurachi, Ligia Tudurachi, Radu Vancu. De asemenea, au fost invitați specialiști de vârf pentru a scrie un articol sau altul – de pildă, Ion Simuț pentru articolul despre Liviu Rebreanu sau Mihaela Mancaș și Rodica Zafiu pentru un text sintetic privind istoria limbii române literare.

La alt nivel, compartimentul conceptelor și al curentelor literare a fost mult îmbogățit. În primele două volume avem, de pildă, sinteze despre avangardă (Paul Cernat), despre autobiografii și corespondența literară (Eugen Simion) sau despre comparatismul românesc (Andrei Terian și Vasile Voia); vor fi incluse în volumele următoare articole despre literaturile minorităților naționale (maghiară, germană, idiș), despre istoriografie, despre teoria literară, despre paraliteratură, despre roman, despre mituri, despre modernism etc. etc.

La nivelul hărții acoperite de articole, ea a fost diversificată în mai multe direcții: în sens generațional, au fost incluși tinerii scriitori reprezentativi pentru literatura scrisă din 2000 încoace; în sensul genurilor, a fost acordat un spațiu semnificativ mai generos decât în prima ediție autorilor „de consum” (SF, literatură polițistă etc.).

La nivelul calității, numeroase articole deficitare în prima ediție au fost rescrise: l-am amintit deja pe cel despre Rebreanu, pot fi citate în continuare cele despre Ion Barbu (Eugen Simion), Mircea Cărtărescu (Paul Cernat), Mihail Dragomirescu (Adrian Tudurachi), G. Ibrăileanu (Victor Durnea), Panait Istrati (Bianca Burța-Cernat), E. Lovinescu (Teodora Dumitru), Gib. I. Mihăescu (Laurențiu Hanganu), Tudor Vianu (Andrei Terian) ș.a. Tot aici aș aminti îmbunătățirea semnificativă a sectorului de presă, printr-un efort comun al echipelor de la Iași (în primul rând Remus Zăstroiu), Cluj și București. De asemenea, sectorul traducătorilor (adesea atât de nedreptățit), de care s-a ocupat în special Gabriela Danțiș, a cunoscut o spectaculoasă amplificare cantitativă și calitativă.

Nu pot să nu amintesc și saltul în materie de iconografie, gestionat de Laurențiu Hanganu (care a avut în sarcină și comunicarea dintre echipele de la București, Cluj, Iași, Timișoara). Minunatele arhive ale Muzeului Național al Literaturii Române, dar nu numai, au fost valorificate în paginile tehnoredactate de Nicu Ilie.

Toate aceste noutăți și îmbunătățiri au fost produse printr-o muncă de echipă. Însă, cum cuvântul „echipă”, pe lângă marile lui avantaje, are dezavantajul de a anonimiza și egaliza activități totuși foarte distincte, țin să amintesc aici rolul uriaș în configurarea DGLR-ului jucat de Gabriela Drăgoi. După Eugen Simion, fără a cărui perseverență aproape utopică, coroborată cu autoritatea instituțională pe care a deținut-o după 1989, nu ar fi existat niciun dicționar, Gabriela Drăgoi a fost și este omul cel mai important din echipa DGLR.

  1. Aspectul cel mai vizibil îi privește probabil pe tinerii scriitori douămiiști incluși în a doua ediție a dicționarului (atât individual, cât și într-un articol sintetic scris de Nicolae Bârna). Dat fiind că nu s-au prea publicat, cu excepția unor volume de cronici, lucrări istoriografice privind literatura postcomunistă (cele ale lui Alex Ștefănescu și Nicolae Manolescu sunt eșecuri categorice în această privință), rolul canonizator al DGLR va fi augmentat.

Însă, la nivel mai general, am încercat să separăm mai clar apele din punctul de vedere al judecății de valoare. Desigur, fiind vorba de o lucrare cu peste 300 de autori, aceasta seamănă cu o misiune imposibilă, mai ales că nu puțini dintre acești autori de articole au ținut să-și umfle cu sârg obiectul de investigație. Câte mii de adjective n-au trebuit tăiate, câte sute de „genii” n-au fost, în urma reviziei, deposedați de geniu… În fine, rezultatul final, fără a fi perfect, este mulțumitor.

Un alt amănunt stă în caracterul mai incluziv, mai ospitalier al acestei ediții în raport cu lucruri pe care un conservator le-ar considera periferice: literatura de frontieră (corespondența, jurnalul de călătorie), paraliteratura, literatura transnațională etc. Ultimele două aspecte (judecata de valoare și integrarea „periferiilor”) sunt doar în aparență contradictorii – nu mai explic de ce.

  1. S-o spun cât mai pe scurt: dicționarele de tipul DGLR sunt instrumente tipice pentru secolul al XX-lea. Noi îl facem în secolul al XXI-lea pentru că nu a fost făcut la vremea lui. Cultura și literatura română au nevoie de o astfel de megabază de informații, care va rămâne probabil, ca proporții și concept, prima și ultima de acest fel. DGLR nu trebuie să fie revoluționar metodologic sau teoretic. Dar asta nu înseamnă că viitoarele investigații revoluționare nu vor putea profita de el. Studiile cantitative sunt direcția cea mai evidentă. Dar cel mai precis ne-o va arăta viitorul.

 

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.