CULTURĂ ȘI SOCIETATE
Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA
Ghetoul ca stare mentală
Monica Săvulescu Voudouri
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 16 (572), 27 aprilie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-16-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura16_572_web.pdf
„Am impresia că am ieșit din ghetou și am intrat în lume” – îmi spune însoțitoarea mea. Întorc cu admirație capul spre ea. Fiindcă replica ei m-a luat pe neașteptate. Și este totalmente la obiect.
Suntem în plin ghetou atenian. În Platia Amerikis. Cine aude numele ăsta se înfioară. Pe străzi sunt zece străini pe metru pătrat. Sărăcie, depresie colectivă, droguri. Noi am ieșit de la un cinematograf. Aici, în centrul Platiei Amerikis, se joacă filmul cu titlul „Platia Amerikis”. În sală sunt vreo cinci spectatori. Și pe ecran, una dintre cele mai bune pelicule pe care le-am văzut în ultimii ani. Filmul a luat un premiu la festivalul de la Salonic. Dovadă că peste tot și în toate timpurile există și oameni serioși. Subiectul filmului (interpretat de mari actori ai scenei ateniene): viața în ultimii ani din ghetoul Platia Amerikis. Mult film documentar. Dar, desigur, și o tramă. Adică o dramă. Aici, unde dramele sunt tot zece pe un metru pătrat. Pe scurt: istoria unui intelectual sirian și a fetiței lui. Ajunge, transfug, în Grecia. Vrea să plece în Germania. Un african din Platia Amerikis se oferă să-l ajute. Îi ia toți banii, promițându-i un pașaport fals. Grecii cu care colaborează îi fabrică pașaportul, dar îl avertizează că nu va ajunge în Germania, ci în Italia. Iar fetița lui va fi trecută peste graniță de o altă familie. La frontieră se descoperă falsitatea pașaportului. Copilul se urcă în avion sub ochii neputincioși ai tatălui. Care mai face o încercare, prin aceleași rețele internaționale de banditism… unica lui șansă. El și ceilalți străini din cartier intră în sfera de interes a unui localnic ajuns la psihopatie din cauza efectelor crizei grecești. Un bărbat tânăr fără bani, fără loc de muncă și fără perspective. Care devine ucigaș, punând la cale un plan diabolic de otrăvire a tuturor străinilor din Platia Amerikis. Nu știm dacă planul va reuși. După cum nu știm nici dacă tatăl va mai ajunge să-și găsească vreodată copilul.
Filmul se termină cu marea lui întrebare: de ce am ajuns noi aici. Nu există nicio condamnare a celor printre care trăiește. Din contră: ți se oferă tabloul unei mari solidarități în nenorocire. Grecul care îi tatuează – singura lor bucurie – le înțelege tragedia, trăiește alături de toți dezmoșteniții lumii. Alături de ei și împotriva prietenului lui din copilărie, ajuns virtual ucigaș. Soarta africanului se aseamănă cu soarta celui din Siria, doar că el a apucat să prindă un oarecare cheag, care… l-a dus la fals și la escrocherie. Soarta cântăreței etiopiene care vrea să ajungă în Vest, dar probabil va eșua în prostituție, nu se deosebește prea mult de soarta mamei grecoaice care înțelege că fiul ei este un criminal și ea îi va fi prima victimă. Filmul nu este despre Platia Amerikis, ci despre o lume întreagă, asupra căreia planează întrebarea sirianului: de ce am ajuns noi aici?
Aici, adică tocmai în Platia Amerikis. În cartierul altădată aristocratic, dar ajuns acum la o degradare extremă, în parcurile uscate și pline de gunoaie, cu oamenii îngenunchiați de năpasta lor. Lipsa de perspectivă plutește pe deasupra ca o ciupercă atomică, pe care nu știm cine a lansat-o și nici unde se va opri. Fiindcă ea nu se oprește în mod cert în ghetoul în care eu ies de la cinematograf și o aud pe prietena mea spunând: „am impresia că de fapt eu acum am ieșit din ghetou și am intrat în lume”.
Prietena mea locuiește într-unul dintre cele mai elegante cartiere ale Atenei. Are vedere la mare, are terase de zeci de metri pătrați pline cu ghivece de flori, are vecini unul și unul, străzi pavate, cu palmieri pe margini, străzi pe care nu calcă picior de străin. Dramele lumii nu ajung până la ea, cei din jurul ei trăiesc într-o izolare totală. Adică, încercând să traduc ce a vrut ea să spună, lumea din care vine ea trăiește într-un ghetou. O altă formă de ghetou, desigur, dar termenul se pare că în timpuri moderne își schimbă semnificația. El capătă conotație mentală. Nu mai înseamnă sărăcie, din contră poate însemna bogăție nemăsurată. Nu mai înseamnă a fi discriminat, ci a discrimina. Ceea ce a rămas stabil în concept este izolaționismul. Pe care ți-l impune lumea sau pe care ți-l impui singur. Ambele cazuri ducând la același rezultat: necunoaștere, plutire într-o realitate paralelă, slăbiciune, fetiș. Ghetou înseamnă nu numai lipsă de participare impusă de alții, ci și liber consimțită. Lumea nu vrea să știe de mine sau eu nu vreau să știu nimic despre lume – iată cele două forme pe care le poate lua noțiunea de ghetou. Care se aplică pe scară extinsă. A judeca lumea prin prisma cercului tău social, a judeca lumea prin prisma salariului tău, a judeca lumea prin prisma călătoriilor de nabab pe care ai ajuns să le faci cu bani necinstiți – Bahamas-uri și Caraibe care nu ți se cuvin potrivit calităților, prestațiilor și istoriei țării tale –, a judeca lumea prin perspectiva burselor pe la fel de fel de universități simandicoase, a călătoriilor de studii și titlurilor oferite cu scop precis ție și altor câțiva din jurul tău pentru a te avea la mână, a crede ce se spune numai pe anumite posturi, care se potrivesc intereselor tale, a te revolta la comandă și a nega evidența dacă nu te servește, iată tot atâtea forme de a trăi în ghetou.
„Ştiu, draga mea – îi spun prietenei mele – exact același sentiment l-am avut și eu, în urmă cu aproape 40 de ani, când am plecat din România. Cu sentimentul că suntem singurii năpăstuiți, noi, intelectualii cu stea în frunte de pe Calea Victoriei, că nouă ni se cuvine mai mult, că noi vrem și noi știm ce vrem. Și am nimerit într-un ghetou din Olanda, unde erau 26 de naționalități. Acolo am învățat, stând de vorbă cu oamenii, geografie, fiindcă auzeam despre țări și grupuri etnice care nici nu știam că există pe lume, acolo am învățat istorie, fiindcă ascultând oamenii am înțeles ce a însemnat colonialismul și decolonizarea, acolo am aflat că oricine se opune oricărui regim la putere are aceeași soartă. Acolo am deschis ochii. În acel ghetou am ieșit din ghetou”.