CULTURA LITERARĂ

Inocenţa va salva lumea

Ioana Pavel

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 16 (572), 27 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-16-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura16_572_web.pdf

 

Ioana Pârvulescu, Inocenţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016

Mottoul dostoievskian al celui mai recent roman semnat de Ioana Pârvulescu, „Inocenţii”, e semnificativ din cel puţin două puncte de vedere. În primul rând, fixează cele două axe principale ale ficţiunii: copilăria (mai precis, inocenţa specifică acestei vârste) şi regimul amintirilor, despre care autoarea (mai târziu) afirmă că „se înroşesc şi ard, alteori se înnegresc şi se urâţesc şi numai unele îţi înfloresc înaintea ochilor ca pomii în primăvară”. În al doilea rând, cuvintele lui Alioşa surprind o atitudine esenţială care se va regăsi pe întreg parcursul cărţii, şi anume evadarea în şi prin lectură („scăparea” în amintiri, căci despre asta e vorba), spaţiu posibil al unei realităţi alternative.

Romanul debutează cu un „Avertisment” al autoarei adresat cititorului contemporan, nefamiliarizat cu aspectele lumii pe care urmează să o descopere între paginile cărţii; e, de fapt, şi debutul unui comentariu metaficţional care apare şi la finalul romanului, justificând opţiunea tematică şi „tehnică”: „Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca şi cum n-ar fi fost. […] Deşi, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esenţiale rămân şterse, albe, loc gol şi taină nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemişcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm”. E vorba, până la urmă, despre ideea de „mister” ca loc al „nespusului”, o idee care coagulează nucleele epice ale cărţii.

Pe parcursul capitolelor intitulate simbolic, discursul şi evenimentele sunt filtrate prin ochii unuia dintre cei patru copii (protagoniştii romanului), Ana (cea mai mică dintre ei). Totuşi, perspectiva ei nu va rămâne perfect „inocentă” de-a lungul romanului; ajunsă la vârsta maturităţii, Ana devine povestitor, comentator şi chiar interpret al propriei copilării. Alături de Matei (fratele ei), de Dina şi de Doru (verişori), Ana recuperează imagini emblematice din Braşov, din casa de pe Strada Maiakosvki („fostă şi viitoare Sfântu Ioan”). Casă, de altfel, cu personalitate (şi cu „faţă de om” proprie), spaţiu subiectiv, aproape un personaj poliedric reconstituit prin semnificaţiile pe care le însumează pentru fiecare generaţie în parte: „Cel mai greu de înţeles era că nu trăiam cu toţii, bătrâni, adulţi şi copii, în aceeaşi casă, adică ea lua forma generaţiei pe care o adăpostea”. Romanul nu urmează un fir epic riguros conturat, ci mai degrabă se constituie din înşiruirea întâmplărilor rememorate, aparent banale în care sunt implicate, mai mult sau mai puţin, personajele din casa de pe Strada Maiakovski. Asistăm, aşadar, la căutările „secretelor” casei (din sertarul închis al scrinului, în special), la încercările de învăţare a limbii esperanto, la aventurile amoroase ale Dinei (care o vor determina pe Ana să comenteze ironic: „Dragostea e o calamitate pentru orice grup, mi-am dat seama încă de pe atunci”), la înfiinţarea Societăţii de Îndreptat Lumea, la culesul de clopoţei de pe Tâmpa, la poveştile adulţilor, iar lista poate continua.

Ceea ce merită observat în acest moment este faptul că, nicăieri, cartea nu aduce în prim-plan dimensiunile unor conflicte intergeneraţioniste, conturându-se mai degrabă ideea de „mister”, pe care copiii se dovedesc nerăbdători să-l elucideze: „Casa ştia tot felul de secrete şi, pe măsură ce creşteam, după multă strădanie mai reuşeam să-i smulgem câte unul. Probabil că ştia şi de ce nu cântă niciodată Nenea Ionel, deşi Tanti spunea cu regret că are o voce splendidă de bariton”. Moartea pare să fie printre puţinii factori perturbatori ai universului copilăriei pe care nu reuşesc să îl dezintegreze, imprimând discursului note afective: „Taţii n-ar trebui să le moară niciodată copiilor mici. E destul de greu şi când le mor adulţilor. Era o zi de aprilie, iar mie şi fratelui meu tocmai ne murise tatăl”.

Dincolo de perspectiva subiectivă prin care e configurat universul romanesc, dincolo de dimensiunea autobiografică (Ana nu e, prin urmare, doar personaj-narator, ci şi alter ego al autoarei) şi de invitaţia adresată cititorului de a semna pactul ficţional prin adresarea directă, la persoana a doua („după cum ştii”, „ai înţeles”), romanul Ioanei Pârvulescu vorbeşte şi despre o lume care poate fi salvată şi recuperată prin Poveste. Construită prin raporturi dialectice între istorie şi memorie, inocenţă şi imaginaţie, istoria (subiectivizată) ca poveste devine univers compensativ, în care, oricât de multe ar fi împărtăşite, tot mai rămân lucruri ascunse, pentru că „fiecare carte trebuie să aibă o viaţă secretă a ei ca să fie cu adevărat bună”. Mai mult decât atât, personajele nu doar că trăiesc prin poveste, ci şi lasă spaţiu larg de desfăşurare unei adevărate „febre a evadărilor”. Dina, spre exemplu, e surprinsă povestind „cu amănunte personale” „Contele de Monte Cristo”; cât despre Ana, ea mărturiseşte: „eu evadam vitejeşte din viaţă în cărţi, dar numai în cele scrise cu litere mari”. Sensurile bovarice (sau donquijoteşti) nu îşi urmează cursul, întrucât, pe de o parte, regimul lecturii nu implică, în roman, sub nicio formă tragismul, iar, pe de alta, a „practica” lectura de identificare ţine de fantezia copilărească. Aceasta din urmă este semnificaţia pe care autoarea pare să o favorizeze, în strânsă legătură cu dimensiunea ludică („Ne-am tot jucat de-a americanii, în perioada aia, de-a Tom Saywer, Huckleberry Finn şi Becky.”) sau cu aceea actoricească („În copilărie transformam cărţile citite în viaţă. Jucam rolurile din carte.”).

Printr-un discurs destul de simplificat (uneori, poate că prea (auto)explicativ, cum se întâmplă, spre exemplu, în momentul dezvăluirii semnificaţiei numelui lui Ninel: „Ninel e Lenin, citit invers”), romanul Ioanei Pârvulescu îşi propune să compenseze sensurile „închise” (nu în sens peiorativ), adică evenimentele trecutului sau gândurile şi semnificaţiile pentru care nu există „traducere” în limbaj. De fapt, tocmai problema limbajului pare să distingă lumea „oamenilor mari” de cea a „inocenţilor” (Ana regretă că nu îşi reprimă gândurile cele mai ascunse: „Totdeauna regretam că deschid gura şi le spun ce gândesc”). Până la urmă însă, romanul e o invitaţie la lectură pentru toţi aceia care cred că, tot printr-o formulă dostoievskiană, inocenţa poate salva lumea şi Povestea.