CULTURA LITERARĂ
Rubrica PERSPECTIVE
Literatura în postcomunism: ideologia şi instituţiile
Ştefan Baghiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 16 (572), 27 aprilie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-16-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura16_572_web.pdf
Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2017
Paradoxal, câmpul literar românesc de după 1990 nu are sinteze convingătoare. Paradoxal nu doar pentru că ar fi de aşteptat ca un subiect extrem-contemporan să devină, prin însăşi proximitatea lui, arzător şi deci analizat; ci mai ales pentru că există foarte multe studii despre postcomunismul cultural care ar fi trebuit să oblige studiile literare. De la autori români ca Sorin Antohi, Sorin Adam Matei sau Ciprian Şiulea (cărora li se alătură şi antologatorii Adrian Sîrbu şi Alexandru Polgár) la străinii Boris Buden, Boris Groys, Gil Eyal şi Iván Szelényi sau Alex Callinicos, există încercări cu adevărat importante de explicare a trecutului recent şi a prezentului postcomunist. Apoi, paradoxal, şi pentru că lumea literară (prin reviste, instituţii şi deprinderi care permit [re?]profesionalizarea noilor „intelectuali democratici”) poate deveni uşor barometrul postcomunismului românesc.
De ce însă ar fi atât de complicată tranziţia românească din punctul de vedere al literaturii şi de ce necesita o revizitare degajată? În primul rând fiindcă, dacă e analizată din perspectiva ideologiilor dominante (vezi introducerea studiului „Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc”), în perioadă par să încapă chiar epoci culturale diferite (anii ’90 şi anii 2000). Apoi, deoarece instituţionalul e atât de bogat şi de fluctuant, încât literatura în sine pare neintegrabilă unui proces așa de amplu de recalibrări. De aici, probabil, şi pretextul (fie, suportul) ideologic: pentru a putea opera astfel de fluctuaţii, Mihai Iovănel le extrage fenomenalizarea principală.
Adaptarea dificilă
Prima parte a studiului propriu-zis (adică primele trei capitole) încearcă să refacă punctele nodale în jurul cărora s-au învârtit atât ideile generale despre literatură şi societate, cât şi interesele agenţilor instituţionali. Sau apariţia, pe rând, a unor fenomene literare coagulate în jurul noilor tendinţe ideologice. Pentru expresia direct-ideologică a tranziţiei însă interesează mai mult al doilea şi al treilea capitol („Evoluţia ideologiei” şi „Instituţii”) ale studiului „Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc”. Ele sunt poate cele mai importante analize – pe care le avem până acum – ale ideologiei în spaţiul literar românesc postcomunist. Nu doar indexează majoritatea punctelor nevralgice ale discursului public şi, deci, ale mentalităţilor antrenate consecutiv în procesul cultural postcomunist, dar Iovănel reuşeşte să surprindă câteva borne – bine trasate – ale creuzetului tranziţiei neţărmurite, urmărind transformările pe care le suferă în postcomunism sau revenirile naţionalismului (deci procesul identitar), etnocentrismului, liberalismului, marxismului. Fapt care devenise obligatoriu, mai ales după studiile lui Sorin Matei Adam, Sorin Antohi sau Ciprian Şiulea. Iar aserţiunea conform căreia „evoluţia ideologică în perioada post-2000 echivalează cu echilibrarea ideologică treptată a situaţiei acut dezechilibrate în anii ’90” îl provoacă pe Iovănel să privească evoluţia literaturii ca pe un rezultat al mai bunei gestionări a convingerilor, ieşite acum din pogo-ul ideologic al anilor ’90 (în sensul acesta vezi şi articolul lui Alex Cistelecan, „Primii ani de «Dilema» (93-94)”, pe site-ul CriticAtac).
„Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc” implică, apoi, deschiderea atât a unui dosar al succesivelor echivalări ale totalitarismelor (comunism & fascism) pornind de la cazul jurnalului lui Mihail Sebastian, cât şi a unui microstudiu asupra criticii literare româneşti din perspectiva autonomiei esteticului. Deşi poate părea un surplus exegetic, subcapitolul despre autonomia esteticului are, în fond, misiunea unor prolegomene: dacă, spre exemplu, un Sorin Alexandrescu vorbea în anii ’90 despre necesitatea abandonării canonului estetic, încăpăţânarea unui Nicolae Manolescu de a utiliza valoarea ca pe o ultimă „limbă universală” a criticii îi lasă aparatul analitic „infertil” conform studiului. Astfel că, explicând debalansarea viziunilor autonomiste prin programele eteroclite şi diversificate ale generaţiei critice a anilor 2000, Iovănel ajunge la concluzia că „criticii au în comun renunţarea la fetişismul autonomiei esteticului şi privilegierea perspectivei heteronomice, cu accentul pus pe istoricitatea categoriilor literare”. Aceasta însă nu este doar o rocadă de direcţie critică, ci şi una instituţională, care va opera asupra „relevanţei academice” în sine. Mai mult, în ceea ce priveşte literatura, rocada va acţiona ca un legitimator al alternativului. Însă, în sens invers, datele despre piaţa culturală preluate de la sociologul Marius Lazăr, în subcapitolul „Piaţa şi mecenatul”, cu privire la scăderea tirajelor în postcomunism s-ar putea să nu redea doar „şocul confruntării cu piaţa pentru o industrie care începe să se privatizeze abia după 1993 şi trece la «marea privatizare» din 1997” (cf. Marius Lazăr) şi ar necesita o încadrare mai largă în contextul est-european sau chiar european, o confruntare cu declinul editorial din străinătate. Se simte, de altfel, în ceea ce priveşte ideologia, nevoia de o mai bună racordare a studiului la situaţii transnaţionale.
Psihoze culturale, cruciade
Iovănel face apoi (pentru a evidenţia dificultăţile literarului în toată parada ideologică postcomunistă) o analiză a psihozelor culturale adânci pe care le scoate la iveală câmpul cultural în anii ’90 şi 2000 (vezi intervenţiile lui Dan C. Mihăilescu despre „bursele din străinătate pentru studenţi […] finanţate de asociaţii ale evreimii mondiale” din 2007, justificarea torturii practicate de administraţii ale SUA de către Andrei Cornea din 2006 etc.). Mai mult, după analiza unui „Apel către lichele”, această paradă a intelectualilor e descrisă de Iovănel ca o soluţie ergonomică: mediile intelectuale „au preferat discursul facil maniheist anticomunist alternativei mai dificile a înţelegerii şi explicării sistemului comunist”. De altfel, întreaga perioadă comunistă e văzută de Iovănel ca una a adaptărilor dificile. Fie că nu mai reuşesc „să reproducă, dată fiind schimbarea întregului sistem, reţeta”, fie că e vorba de „dificultăţile întâmpinate de o literatură centralizată în trecerea la o economie de piaţă”, tranziţia românească apare ca un câmp de luptă pentru două fenomene principale: dezvoltarea discursului anticomunist (şi, paralel, al unuia marxist vero însă neauzit) şi emanciparea literaturii în sensul detabuizărilor: subversivă în momente cheie, deşi ieşită de sub cenzură şi pudibonderie. Astfel, postcomunismul românesc arată în analiza lui Iovănel ca un moment în care cu cât mai mult teren câştigă alternativul, cu atât îi creşte arenda în faţa mediilor conservatoare sau reacţionare.
Iovănel leagă – şi voi acorda părţilor dedicate evoluţiei literaturii în sine un articol separat – mişcările literare de această cuestă culturală: de vreme ce stereotipările publice sunt atât de impunătoare (chiar dacă literatura nu mai este un „stat în stat”, ca în perioada comunistă, după cum o numea Alex Goldiş într-un articol despre comunismul şi postcomunismul românesc), explicarea literarului poate fi făcută doar după clarificarea socio-politicului.
După cum o recunoaşte şi criticul, volumul e însă parte a unui proces mai amplu de analiză. Lipsesc pe puţin la fel de multe explicaţii pe câte sunt date, mai ales pe coagulările ideologice. Însă ceea ce propune Iovănel în „Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc” e un exerciţiu de responsabilizare a cercetării literare, tocmai pentru că îşi propune să deschidă cu foarte mult avânt polemic un dosar şi nu să îl claseze.